Lupta pentru putere, și ce scoate ea din om, ne oferă nouă niște pilde înălțătoare, demne de luat aminte și cugetat. Spre exemplu, data trecută pomenisem despre Nicefor I Logotetul și terminasem cu transformarea lui în cupă de vin. La câte făcuse, chiar a scăpat ieftin. Dar să nu credeți voi că s-a terminat. Nuuuu! De-abia ne-am încălzit. Și nu degeaba l-am pomenit pe Nicefor, căci mergem mai departe cu el și neamurile lui.
Spuneam tot data trecută că Nicefor o mierlise într-o luptă cu bulgarii, luptă care nu s-ar mai fi dat, sau care nu s-ar mai fi dat cu atâta înverșunare, dacă idiotul nu transforma sărbătoarea ultimei victorii împotriva hanului Krum cu o baie de sânge în care victime să fie sute sau mii de copii. Dacă nu ați uitat, co-împărat la vremea aia îi erau fiu-său, Stavarache, sau Stavrachie (cum vreți voi să-l pronunțați). Ba și el participase la masacru, alături de ginerele lui Nicefor, un anume Mihail Rangabe.
Succesiunea, în mod normal, ar fi fost simplă. Stavarache ar fi rămas împărat solo. Problema era că pe tron nu îl puteai așeza decât culcat, căci luase o bătaie așa de temeinică de la bulgari, că paralizase. Aici a intrat în scenă soră-sa, Procopia, nevasta lui Mihail Rangabe, care a luat inițiativa și i-a propus să se dea la o parte. Mă rog, să fie dat la o parte, el neputând mișca niciun deget. Ceea ce Stavarache a refuzat. Acestei inițiative i-a urmat alta, asta fiind o comisie formată din niște băieți, în frunte cu patriarhul, care echipă a avut o discuție față în față cu recalcitrantul.
Nu se știe ce s-a discutat acolo, fiind discuție cu ușile închise dar, când s-au deschis ușile, pe Stavarache tocmai îl mutau unii într-o încăpere mai spre fundul curții, ca să nu se mai audă cum zbiară. În locul lui a fost ales împărat băiatul care promitea cel mai mult, respectiv Mihail Rangabe, cumnatul. Cât despre Stavarache, prea mult nu a mai dus-o. Mai exact, doar trei luni. Unii zic că i s-au înrăutățit rănile din urma bătăii bulgărești, alții că se însănătoșea văzând cu ochii. Cert este că, și într-un caz și în altul, asta nu era deloc bine pentru el. Oficial, a murit de boală. Neoficial, însăși Procopia s-ar fi ocupat de caz, frate-său fiind ultima piedică în calea visului ei de a deveni împărăteasă.
Mihail, cum spuneam, promitea mult. Și ce a promis a și făcut. Adică a pompat bani în biserică și armată, aceste veșnice găuri negre pentru banii bugetarilor, convins fiind că alianța cu cele două instituții îi va asigura un viitor fericit. Probabil atunci s-a născut zicala „banii nu aduc fericirea”, și veți vedea de ce. Mișu avea să afle rapid, la doar doi ani de la înscăunare, niște lucruri pe care ar fi trebuit să le știe atunci când s-a apucat să vâneze puterea. Primo, că a pleca la război împotriva unui han bulgar care avea în palmares doi împărați bizantini, ba care îi mai și oferise pacea, era o decizie care trebuia luată cu măcar un strateg militar, nu cu un popă care nu făcuse o zi de armată la viața lui. Ăsta fiind Teodor Studitul, individ canonizat ulterior. Secundo, că în război, ca și în viață, dușmanul cel mai mare nu este neapărat ăla care ți-o spune fățiș, ci ăla care îți cară valiza și te curăță de scame tot timpul. Iar Mișu a aflat asta pe pielea lui în cel mai crunt mod.
La război cu bulgarii, după 2 săptămâni de înjurături reciproce de pe dealuri învecinate, bizantinii au decis să atace primii. Asta a făcut-o singurul fraier (cu excepția lui Mihail) care nu știa că meciul fusese trântit de mafia pariurilor. Tipul se numea Ioan Aplakes. Ironia sorții a făcut ca strigătul său de luptă „Cu Dumnezeu înainte și cu voi în spatele meu!” să fie profetic. Din părți a vrut ajutor, din părți l-a primit. A murit totuși ca un erou, împreună cu tot flancul drept al bizantinilor, ceea ce, probabil, nu a interesat pe nimeni.
Cât timp Aplakes intra în mașina de tocat bulgărească, Leon Armeanul, alt general, bun prieten cu Mihail și cu familia ăstuia, pleca în partea opusă câmpului de bătălie cu circa o treime din armată. Mișu, realizând cam ce se întâmpla, a luat-o și el la fugă, sporind palmaresul hanului Krum la trei bucăți de împărați bizantini învinși. Acasă, după cum probabil își imaginase, îl aștepta nu doar actul de demisie, redactat cu grijă de Leon Armeanul, ci și de toți foștii săi aliați, în frunte cu patriarhul, ba și niște amenințări voalate, orientate strategic spre tot neamul lui. Cum ziceam, banii nu i-au adus fericirea, oricât pompase în alianțe din astea dubioase. Dar, ca să nu iasă cu mortăciuni în buna tradiție bizatină, a acceptat demisia, cu condiția ca nimeni din familia sa să nu fie ucis.
Mare greșeală, căci a omis mutilarea în actul respectiv. El a scăpat cel mai ieftin, fiind repartizat la o mănăstire. Băieții săi, trei sau patru la număr (nu se știe sigur), a fost luați cu forța și castrați cu și mai multă forță. Totul în timp ce Leon Armeanul urmărea scena, delectându-se cu un platou de fudulii de berbecuț trase la tigaie. Toți au fost trimiși ulterior la călugărie. Tot la mănăstire au ajuns și cele două fiice ale sale, alături de Procopia care, vorba aia, nici nu apucase să se dumirească cum stă treaba cu postul de împărăteasă. Nu s-a mai știut nimic despre ea, dar se zice că mult nu a mai dus-o. Oricum, doar doi ani a durat tevatura de la încoronare și până la distrugerea propriei familii, a reputației armatei bizantine și a finanțelor unui imperiu întreg, de către Mihail Rangabe. De la 811 la 813. To be continued…
0 comments on “Lupta pentru putere, și ce scoate ea din om”Add yours →