Cât de răzbunătoare pot fi femeile?

Vă spuneam deunăzi că femeile, adesea, pot fi răzbunătoare dacă le-ai călcat pe bătături. Corect! Așa am zis, recunoaștem. Dar mai rar să vedeți răzbunare ca asta pe care o prezentăm azi. Diferența față de cazul prezentat acum două zile, cel al reginei Nitocris din Egipt, care să zici că avea motive să facă ce-a făcut, este că în cazul de față vorbim doar de pitici gravi de pe creier. Să vedem însă despre ce e vorba în propoziție, ca să nu vă plictisim cu o introducere prea lungă.

Azi vom vorbi despre țarina Ana Ivanovna, nepoata lui Petru cel Mare. Tipa a ajuns țarină printr-un concurs de împrejurări, nicidecum nu era ea prima în linie să ocupe tronul după moartea lui Petru. Nu contează asta acum. Ce ne interesa pe noi este că Petrică i-a găsit un băiat tocmai bun de însurat, pe Frederick William, Duce de Curlanda, care avea vreo 18 ani bătuți pe muche, titlu, avere considerabilă și perspectivă. Ea avea 17 ani, numai bună de pus pe făcut copii de neam regal.

Ce a omis Petru din vedere a fost că nu toți puștanii de 18 ani beau cât obișnuia el să bea la aceeași vârstă. Darămite la etatea și experiența lui în cele bahice. Așa că, după nuntă, l-a băgat pe ginerică în niște concursuri de băut din alea grave, de a dat Frederick ochii peste cap în doar câteva săptămâni. Se zvonește că atâta alcool a băgat Petru în el, în ceea ce ar fi trebuit să fie partea aia din căsnicie în care chiar mai faci sex pe apucate, că Frederick ar fi și acum mai bine mumificat decât Ramses al II-lea. Nici asta nu contează acum. Ce contează e că Ana a rămas văduvă după mai puțin de trei luni de căsnicie. Nu s-a mai remăritat, a ajuns țarină, și a venit pe tron cu o puzderie de pitici pe creier.

Domnia ei a început cu niște secete și molime din alea de zici că venea Apocalipsa. Cumva, Divinitatea încerca să le explice rușilor cam pe cine au pus pe tron. Dar rușii, grei de cap, au lăsat-o așa. Nu intrăm în detalii. Ce vrem noi să spunem este că tipei i se pusese pata pe prințul Mihail Golițin. Lui i se pusese pata, în schimb, pe o italiancă pe care o cunoscuse într-o delegație. Ce vorbești, taică!? Dragoste din aia cu năbădăi, rusească, pătimașă, de nici Dostoievski n-ar fi putut descrie ce era pe bietul prinț. Așa a decis el să se însoare cu italianca. Evident, și ea era de acord, că altfel n-ar fi funcționat. Iar pentru asta, știți tâmpenia aia religioasă, unul din ei trebuia să schimbe religia, ea fiind catolică. Și a schimbat-o el.

Aici a intervenit țarina Ana, care a găsit pretextul ideal să i-o tragă tipului care n-a corespuns la sentimente. Știți că sunt și balabuste din astea pe planetă. Prin urmare, a declarat căsătoria nulă, i-a luat prințului toate titlurile, toată averea și, ca să nu îl lase chiar în fundul gol, i-a dat un job ca măscărici la palat. Să facă tumbe, să ia șuturi în fund și să toarne kvas în paharele musafirilor. Cum spuneam, pretextul oficial era că renunțase ăsta la ortodoxie și trebuia pedepsit. Aiurea, matracuca era bolnavă de ură pe toți ăia fericiți, v-ați prins deja. Și cum era dusă rău, după vreo doi ani de tortură, i s-a părut ei că pedeapsa a fost prea ușoară.

Așadar, a pus pe unii de au găsit cea mai urâtă femeie pe care o puteau găsi, una de care ziceau cronicarii că se speriau și popii când o vedeau. Cică era de prin stepa calmucă. Și după ce a găsit-o, într-o iarnă, s-a gândit ea să îi arate prințului însurătoare. I-a căsătorit forțat pe cei doi, apoi i-a pus să mărșăluiască în uralele mulțimii până la un palat de gheață construit anume pentru ei pe Neva. Apropo, ca să se ducă buhul nunții și al puterii ei ca țarină, Ana Ivanovna dăduse ordin ca din fiecare regiune a Rusiei să vină un cuplu îmbrăcat tradițional, cu cele mai fistichii daruri. Toată țara trebuia să afle ce tare era ea și ce însemna răzbunarea ei.

Zis și făcut. I-a dus pe ăia doi, săracii, în palatul de gheață, i-a dezbrăcat în pielea goală în fața mulțimii și le-a ordonat să consume noaptea nunții până nu dă gerul peste ei și înțepenesc de tot. Din cauza frigului, Mihail Golițin și-a pierdut cunoștința. Noroc cu calmuca, Avdotia pe numele ei, căreia îi rămăsese la gât un colier de perle. Cadou de nuntă de la țarină și, categoric, cea mai mare avere pe care o avusese ea vreodată. Avdotia s-a dus la ușile palatului de gheață, care fuseseră blocate, și a negociat cu unul din soldații care îi păzeau. A schimbat colierul cu o haină de blană și așa au scăpat amândoi. Dimineață, când au fost scoși de acolo, nu aveau decât câteva degerături, dar erau vii. Să facă apoplexie nebuna când a auzit că nu îi ieșise planul.

Probabil se gândea la un alt plan prin care să îl umileacă pe prinț dar uite, băi nene, că există și o justiție divină. Ana a dat ochii peste cap, la scurtă vreme, în 1740, zice-se de la rinichi. Posibil și de inimă rea. N-a mai apucat să mai pună niciun plan în practică. Mihail Golițin și-a reprimit titlurile, domeniile și averea, apoi a renunțat să divorțeze de Avdotia. Ba au și făcut doi copii. Ea a murit la a doua naștere, în 1742. Prințul a trăit până în 1775. Cât despre Ana, nimeni nu și-a mai amintit de ea cu vreo scăpărare de simpatie. Iar despre povestea ăstora, chiar că pare ruptă din romanele rusești, alea în care dragostea biruie până și puterea absolută.