Mica Doza de Facebook

Mica Doza de Facebook

Cover for Mica Doza
12,646
Mica Doza

Mica Doza

Pagină de curiozități din știință, călătorii, gastronomie și câte în lună și în stele.

2 weeks ago

Când scrii, cel mai greu și mai greu lucru este să scrii puțin. Treabă verificată. De fapt, cred că asta a și fost una dintre primele postări de la Mica Doză, despre arta de a spune cât mai multe în cât mai puține cuvinte. Era acolo un mit urban despre un pariu pus de Hemingway cu alți scriitori și jurnaliști, prin tinerețile lui, pariu pe care l-ar fi câștigat cu o poveste din doar șase cuvinte (link în primul comentariu). Asta a și fost ideea dintâi a Micii Doze, și de aia s-a și numit astfel.Dar nu despre Hemingway era vorba azi. Ci despre arta de a te abține să scrii ditamai pomelnicul. Că mie nu îmi iese, e clar ca lumina zilei. Dar lui Vergiliu, poetul latin, îi ieșea. Să luăm, spre exemplu, Eneida. Are nu mai puțin de 9.896 de versuri. O grămadă. Da, dar le-a scris în vreo 10 ani. De ce? Pentru că Vergiliu nu scria niciodată mai mult de trei versuri pe zi. Atât! Trei versuri. Le voia perfecte, iar toată ziua numai la ele lucra. Le sucea pe toate părțile, le întorcea, iar la final lăsa forma ideală. Dacă nu știai că e latin, puteai să juri că e un chinez bătrân. Dar, din ce știm noi, nici chinez nu a fost, și nici bătrân n-a ajuns.Cu stilul ăsta de lucru, Vergiliu a lăsat posterității doar trei cărți. Le știți, nu intrăm acum în detalii. Treaba a fost că era cât pe ce să rămânem numai cu două. De ce? Pentru că atunci când a terminat Eneida, Vergiliu nu a fost mulțumit de toată zdroaba de un deceniu, și a vrut să o ardă. Ba chiar a lăsat vorbă de moarte să o ardă alții, dacă el nu apucă. Și n-a apucat, că s-a îmbolnăvit de febră când vizita Grecia, și a murit până să mai ajungă la Roma. Noroc cu Octavian Augustus, care a zis că, dacă se atinge vreunul de Eneida, a feștelit flamura. Și cu Augustus chiar era indicat să nu te pui rău, că tipul nu prea știa de glumă. Plus că avea și palma grea, cel puțin din ce povestea Suetonius că îi plăcea lui cu fetele. În fine. Așa a apărut Eneida, cu minime corecturi, fix cum nu a vrut Vergiliu. Daaar, Augustus a fost mai mult decât încântat. La fel și toată posteritatea. Ba creștinii entuziaști din primele secole chiar au vrut să îl treacă pe Vergiliu pe lista profeților biblici. Nu pentru Eneida, ci pentru un poem din Bucolicele, unde credeau ei că Vergiliu a vorbit despre venirea lui Iisus. Mă rog, ideea era că omul era apreciat de absolut toată lumea pentru ce lăsase posterității. Augustus însă avea un motiv în plus. El cunoștea Eneida dinainte de publicare, că doar nu degeaba plătea amicul său Mecena pentru susținerea artelor. Posibil să fi citit forma finală chiar la ultimul voiaj în Grecia al lui Vergiliu, că s-ar fi întâlnit amândoi la Atena.Ce a contat enorm a fost că Eneida era și un manifest politic. Vorbea despre fundațiile Romei, trimițând originile până la zei. Iar acolo, Eneas, eroul băiat care a și dat numele operei, avea un fiu. Pe Ascanio. Zis și Iulo. Iar familia Iuliilor, aia în care fusese adoptat Octavian de către Iulius Cezar, tocmai își găsise strămoșul. Ați prins-o? Ce legitimitate mai mare să ceară cineva, cât Augustus tocmai venea cu scrierea care atesta că el se trage direct din Eneas (care la rândul lui se trăgea direct din Afrodita) ? Sau, mă rog, familia din care făcea parte. Și uite așa a ajuns și Augustus zeu, și Vergiliu nemuritor. Ca să știți! Acestea fiind zise, am încălecat pe-o șa... și duși am fost, că săptămâna viitoare ne-am luat concediu. Deci, avem o săptămâna de pauză. Dar ne revedem noi la întoarcere. #MicaDoză #CulturăGenerală #vergiliu #Eneida #OctavianAugustus #poem #roma #Grecia #literatură #iuliuscezar #poet #antichitate ... See MoreSee Less
View on Facebook

2 weeks ago

Ce nu fac femeile pentru frumusețe? S-au dat cu plumb pe ochi, și-au făcut dinții negri, și-au ras sprâncenele ca să aibă fruntea cât malul, și-au pus corsete de le ieșeau ochii din cap ca la melc, și câte și mai câte, că te ia și groaza. Dom`ne, și s-avem pardon, nu cred că a venit vreun bărbat ca să le oblige să facă așa ceva. Tot ele au decis și s-au îndemnat una pe alta. C-așa era moda. Trebuiau să atragă atenția. Lasă că nici cu bărbații nu era mai bine, dar totuși. Ăia care mai aveau ceva păr pe piept și pe picioare se duceau frumos la vânătoare, la un turnir, la o halbă de bere cu golanii urmată de bătaie, din astea care impresionau domnițele. Dar cu femeile era altceva. Și pentru că pe astea deja pomenite le știați, ia să vedeți ce le-a dat lor prin cap la un moment dat. Pantofi cu toc, neică. Daaa! Tortura de pe lume.E imposibil să nu fi auzit măcar o femeie în viața asta plângând-se de pantofii cu toc. Este? Da, dar dacă vă uitați cu atenție, tot ele, femeile, au inventat cursele de alergat pe pantofi cu toc. Un sport la fel de inteligent ca ăla în care își trag unii palme până leșină. Dar asta nici nu se compară cu moda Renașterii. Ați auzit de calganetti, sau chopine, sau chioppino? Nu, nu sunt trei lucruri diferite. Sunt același lucru, dar cu denumiri diferite, în funcție de zonă. Ei bine, ăștia erau niște pantofi cu platformă. Dar platformă, taică, de peste juma de metru. Ia imaginați-vă că umblați cu așa ceva în picioare!În fapt, tipele care purtau așa ceva nu prea puteau merge. Aveau nevoie de doi servitori care să le țină. Parcă erau pe papainoage. Unde spanac era frumusețea, să stai așa, precum cioara în vârful parului? Dar, na, asta era moda, și ăsta era simbolul bogăției. Cu cât mai bogată, cu atât mai înalte picioroangele. Și nu e ca și cum ar fi fost ceva vremelnic. Nuuu! Peste 300 de ani a durat faza asta. Chopinele astea se purtau într-o veselie în Veneția și alte orașe italiene, dar mai ales în Spania. La spanioli, cică rămăseseră ăia fără dopuri de vin, că toată lumea se axase pe producția de chestii din alea de plută. Ar fi fost și culmea să le faci din lemn masiv. Cum să mergi cu doi butuci de plop în picioare? Ba chiar și turcii aveau, dar turcoaicele le foloseau doar la băile publice, ca să nu calce pe apă și săpun. Puii mei, nu ăsta era scopul băii? În fine.Culmea este că, în Occident, biserica le-a acceptat, deși mai cu strâmbat de nas. Cică, măcar nu mai dansau femeile, iar ăsta era un păcat mai mare decât ăla de a te îmbrăca frumos. Ptiu, drace! Hai că și ăia era deștepți, cum îi știm, de te doare mintea. Dar stați așa, nu plecați, că grozăvia de abia acum începe. Ai zice că treaba asta de am pomenit-o era în Renaștere, alte vremuri, alte obiceiuri. Dar ce ați zice de o modă și mai abitir, începută în primii ani secolului XX? Sunteți gata? Ia imaginați-vă cum ar fi să mergi cu un pantof cu toc înalt, și cu altul fără toc. Nu, domnule, nu fac bășcălie. Chiar a existat moda asta. Era ca dracu, dar stați să vă explic.Regele Eduard al VII-lea al Angliei a luat-o pe una, Alexandra a Danemarcei. O bunăciune a vremii care dădea tonul la toate modele. Cum se îmbrăca aia, tot cuconetul voia să o copieze. De la pălării, la coliere (ea le purta înfășurate pe gât ca să ascundă un semn din naștere), la rochii, bijuterii și pantofi. Treaba nasoală este că, la un moment dat, a dat o boleșniță peste ea și a rămas șchioapă. Și ce au făcut gagicile vremii? Au zis că ăsta e cel mai sexy umblet ever. Prin urmare, și-au comandat un pantof cu toc, altul fără, baston, și mergeau toate așa de zici că venea Apocalipsa. Ba moda chiar se numea „șchiopătatul Alexandrei”. Ce vorbești, Franț? Sexy balamuc! Noroc că n-a durat mult. N-a durat că au descoperit tipele că șchiopătatul benevol duce la probleme grave. Așa că s-au gândit ele, s-au scărpinat în cap, și au decis că există totuși și alte metode de a te tortura singură. Și, evident, le-au dat curs. Cum spuneam la început, azi există și curse de alergat pe pantofi cu toc cui. Ah, și musai să te dai cu ceară fierbinte pe picioare în prealabil, în scop de smulgere a părului din rădăcină, că nu se face să alergi așa, ca orice precupeață. You do the math!#MicaDoză #CulturăGenerală #modă #renaștere #chopine #pantof #pantoficutoc #toccui #alexandraadanemarcei #tortură #picioroange ... See MoreSee Less
View on Facebook

2 weeks ago

În numele științei s-au făcut multe experimente de-a dreptul tâmpite. Și pe unul din ăsta îl prezentăm azi, spre edificare. Nu de alta, doar poate sare cineva că nu e așa. Deci trebuie să venim și cu dovezi.Prin urmare, în 1960, la baza militară Fort Hunter Liggett din California, niște oameni de știință americani au pus-o de un experiment. Au vorbit ei cu superiorii, că așa se întâmplă, și au fost aleși zece cobai. Adică 10 soldați dintre cei mai buni. Ăștia au fost suiți într-un avion, cică pentru o misiune de rutină. Și-au decolat. Buun!Pe la o altitudine serioasă, avionul a luat-o în vrie, a intrat în picaj, iar pilotul i-a anunțat pe pasageri că, dacă aveau ceva de spus posterității, atunci era cazul, cât mai aveau dinții atașați de partea care trebuie a corpului. Tot atunci a apărut secundul care le-a dat ăstora repede niște hârtii să le completeze, cică pentru propriile familii, ca să fie despăgubite. Plus ca să absolve armata de orice vină. Hârtiile urmau să fie găsite asupra lor, cu puțin noroc. De aici putem doar să ne imaginăm cam cum au decurs lucrurile. Treaba este că, fix înainte de impact, pilotul a redresat avionul și, cu un zâmbet cât dai cu sapa, i-a anunțat pe ăia că a fost o glumă, parte a unui test științific. Nu se știe clar ce s-a întâmplat după asta, dar clar pilotului nu i-a fost bine. Adică, voi în locul soldaților ce i-ați fi făcut. Să nu îi umfli botul? Cel mai probabil, asta s-a și întâmplat. În plus, doar el era la îndemână, că oamenii de știință erau ascunși bine. Dar importantă e partea științifică. Unii trebuie să se și sacrifice în numele științei, și iată că vă dăm și rezultatul experimentului, ca să nu cârâiți că așa și pe dincolo. Cercetătorii au concluzionat atunci că oamenii nu se pot concentra în condiții de stres maxim. Wow! Așa o revelațieee științificăăă, mai rar vezi!!! Dar, na, doar în acest mod funcționează știința. Cu dovezi. Prin urmare, să nu vă pună dracu să completați formularele ANAF când picați cu avionul, sau să completați vreun CV când sunteți în mijlocul unei incendiu, sau altele asemenea (Doamne ferește, dar cu știința nu te joci)! Nu de alta, dar nu vreți să apară greșeli acolo și să vă treziți cu conturile blocate sau cu vreo amendă. Ah, și încă ceva! Cercetătorii ăia au vrut să repete experimentul cu alți soldați, dar nu le-a mai ieșit. Unul dintre cei din primul lot a lăsat un mesaj pe o pungă din aia de vomiți în ea, și așa au aflat următorii cobai ce li se pregătea. Cică mesajul ar fi fost scris cu sânge de pilot de avion, dar nu e 100% sigură treaba.#MicaDoză #CulturăGenerală #experiment #avion #bazăaeriană #SUA #știință #stres ... See MoreSee Less
View on Facebook

2 weeks ago

Oricărui om de pe planeta asta, fie el din junglă, fie din metropolă, i s-a întâmplat la un moment dat să creadă că e singur pe undeva și să tragă o... un pârț. Și asta, numai ca să descopere că, de fapt, nu era singur. Ei, ce faci într-un moment ca ăsta? Bagi un zâmbet din ăla mai mult rânjet, îți ceri scuze persoanelor cu ochii injectați de la locul faptei, și o ștergi englezește cât poți de repede, în speranța că se va uita cât mai curând. Mai nasol e când nu ai unde să te duci. Nici tu, nici ăia calamitați. Iar asta se întâmplă, ați ghicit, în spațiul cosmic. E o problemă serioasă. Ca dovadă, există o întreagă echipă de specialiști NASA care se ocupă fix cu treaba asta.Și, pentru că noi aici tratăm știința foarte serios, e cazul să vă explicăm ce și cum. Primo, nu vă pârțâiți în spațiu! Sau, mă rog, încercați să o faceți cât mai rar. De ce? Pentru că e periculos. În caz că nu știați, burta voastră produce metan și hidrogen. Gaze inflamabile. Că o scapi în lift, în sufragerie cu musafirii sau la birou, aia e, există ferestre, uși, căi de scăpare. În spațiu nu există. Nu e ca și cum ai deschide hubloul ca să aerisești racheta, capsula spațială sau stația orbitală. Treaba acolo rămâne, cu tot echipajul, iar sistemul de ventilație o va plimba mai abitir. Până se duce aia, o să vedeți cât de mare dreptate avea Einstein cu relativitatea timpului. O veșnicie pare. Poți să-i pui și nume, să vă împrieteniți. Plus că, așa cum ziceam, apare și pericolul de incendiu.Secundo, dacă vă flatulați pe voi în costumul spațial, iar nu e bine. Pe moment, e bine pentru echipaj. Dar costumul e etanș. Nu se duc gazele nicăieri. Practic, te marinezi singur acolo, până ajungi pe navetă și trebuie să îl dai jos. Și aici intervin pumnii în cap, plânsetele și trimiterile la rudele defuncte din partea colegilor de echipă. Să nu vă speriați dacă o scăpați în timp ce ați părăsit capsula spațială pentru un „space walk”! Nu, nu veți fi propulsați în Calea Lactee mai ceva ca ghiuleaua. Asta pentru că gazele ies în toate direcțiile, nu ca flăcările la rachetă. Nici nu veți fi înfășurați în jurul capsulei cu cablul de care sunteți legați, tot din motive de propulsie. Nu așa funcționează!Problema este că astronauții, cosmonauții si ce-or mai fi ei, chiar se pârțâie mult. De ce? Pentru că în spațiu, în caz că nu știați, nu e gravitație. Asta înseamnă că în burta lor stau toate de-a valma (lichide, solide, gaze). Nu e ca acasă, unde gravitația, în ingeniozitatea ei, le ordonează frumos, elegant, ca la carte. Mai înseamnă și că astronauții nu pot eructa (adicătelea nu pot râgâi), fix din motivul amintit. Mai rămâne o singură posibilitate să scoată gazele, și nu are rost să o mai pomenim. Deci, vă dați seama ce e și la ăia acolo. Mai bine lipsă. Revenind la faza cu asistența, să știți că i s-a întâmplat unuia să îl vadă și să îl audă o națiune întreagă. Pe tip îl chema John Young, al nouălea om care a ajuns pe Lună, și comandantul misiunii Apollo 16 din 1972. Omul vorbea la un moment dat cu ăia din baza de la Houston, plus cu națiunea care aștepta cu gura căscată mesajul, când a uitat să închidă microfonul și s-a întors spre colegul de echipaj, Charlie Duke. Ce i-a povestit ăluia, vă cam dați seama. Ceva de genul: „Bă, băiete, am dat-o iar. Numai din cauza la portocalele alea de Florida, că am băgat ca disperatul. Nu mai pot să mă țin, parcă sunt mitralieră!”. Când i s-a transmis că e încă în direct, treaba deja era consumată. A trebuit să vină guvernatorul Floridei la TV, oficial, să dezmintă faptul că portocalele statale, mândria exporturilor loco, nu produc flatulații. Vinovat era potasiul din alimentația astronauților. Ditamai scandalul. În fine! Un pârț mic pentru om, unul uriaș pentru omenire. Și te-ai mai antrenat și-o viață pentru momentul ăla unic.Dar să zicem că ajungeți astronauți și vă încearcă. Ce trebuie să faceți? Un singur lucru e de făcut. Mergeți la baie, acolo cică e mai multă ventilație, și dați-i drumul! Aia e. Doar nu o să stricați acum o copaie de mațe pentru o amărâtă de misiune spațială. Iar cui nu-i place, să mai stea și acasă, că nici spațiul cosmic nu e chiar pentru toți delicații. Apropo, oare n-ar trebui să îi avertizăm și pe extratereștri, când or veni, să nu iscăm dracului vreun război galactic?#MicaDoză #CulturăGenerală #spațiulcosmic #flatulație #eructație #Apollo #astronaut #stațiespațială #johnyoung #potasiu #NASA ... See MoreSee Less
View on Facebook

3 weeks ago

Mă întreba marketinga deunăzi ce să îi cumpere de ziua lui unui coleg de birou, având în vedere că îi plăcea literatura SF. Eu, băiat finuț, i-am recomandat Istoria Ungariei. Nu știu dacă a și pus în practică sfatul, dar simt eu nevoia să vin cu niște explicații legate de logica mea. Spre exemplu, știați că America (da, numele celor două continente) are origine ungurească? Cel mai probabil, habar n-aveați! Dar uite că o explicăm azi. Oficial, sau măcar așa știe mai toată lumea, numele Americii vine de la navigatorul florentin Amerigo Vespucci. Nu el și-a pus numele pe hartă, ci un cartograf german pe nume Martin Waldseemüller. Asta se întâmpla la 1507. Și de atunci așa a rămas. Problema este că nu toată lumea e convinsă că pe Vespucci l-a chemat chiar Amerigo. Unii zic că l-ar fi chemat Alberico, dar și-a schimbat singur numele după ce i-a auzit pe nativii din Nicaragua vorbind despre ei ca despre „Amerrique”. Așa îi zicea tribului, iar Vespucci și-ar fi modificat numele ca să pară mai dur, Lumea Nouă, chestii trestii.Se pare că nu a fost așa, ci numele său real ar fi fost chiar Amerigho (cu h-ul scos ulterior pe seama haosului lingvistic din vremea aia). Dar, chiar și astfel, e un nume destul de dubios pentru un italian. Lingviștii din afară spun că, de fapt, numele Amerigo era varianta renascentistă a goticului Amalric. Nume din care au derivat o grămadă de altele, prin toată Europa. Spre exemplu, la latini a devenit Aemelius, la greci Aimulos, Almerigo în spaniolă, Almerick or Merica în Anglia. La fete a dus la Amalia și Emilia. De fapt, Amalric e un nume compus (Amali, numele unei dinastii gotice, și ric/reiks, care însemna „conducător”, tot la goți).Problema umanității este că și-au băgat și ungurii coada. Iar de la Amalric s-a ajuns la Emeric, Emerick, Imre și alte derivate pe aceeași temă. Și așa ne apropiem de treaba de care pomeneam. Ați auzit de Ștefan cel Mare? Nu se poate să nu fi auzit. Dar al ungurilor, nu al nostru. Au avut și ei unul, ba a fost chiar primul rege al lor, bașca ăla care i-a creștinat. Ștefan s-a luat cu Ghizela de Bavaria, o blondină cu sânge regal german (era sora împăratului Henric al II-lea) și s-au pus pe făcut copii. Primul s-a numit Imre (sau Emeric). Tipul a și fost canonizat. În acest mod a devenit Sfântul Emeric. În latină, Sanctus Americus? Hai că v-ați prins deja. Sute de ani mai târziu, un notar florentin pe nume Nastagio Vespucci n-a avut altă treabă decât să își numească unul dintre fii după sfântul ăsta... Amerigo (cum spuneam, varianta italiană). În concluzie, asta ar fi fost. Imre - America.Dar, ca să nu ne stricăm toți ziua și ca să vă mai vină inima la loc, vă mai spun că asta este doar varianta ungurească a poveștii. E cam greu să știi ce a fost în capul lui Nastagio când și-a numit astfel fiul. Prin urmare, nu spargeți nimic prin casă! Cel mai probabil, a fost doar o lipsă de inspirație a omului, fără intenția de a pune un nume după un sfânt maghiar. Mai mult ca sigur, nici nu auzise de Sf. Imre/Americus.PS - Numele America exista încă de dinainte de Amerigo. Amerrique, așa cum spuneam, era numele unui trib din America Centrală. Tot Amerrique se numea și un lanț muntos de acolo, după varianta maiașă. Și, sincer, maiașii chiar că nu auziseră în viața lor de Sf. Imre. Dar, na, mai știi pe unde or fi ajuns maghiarii în goana calului?#MicaDoză #CulturăGenerală #amerigovespucci #america #etimologie #lingvistică #sfântulimre #sanctusamericus #Ungur #maghiar #ȘtefanCelMare ... See MoreSee Less
View on Facebook

3 weeks ago

Ca să vedeți că nimic nu e întâmplător (apropo de ultimele două postări), trebuie subliniat că omenirii, de la omul primitiv încoace, i-a plăcut să etaleze chestii falice cât mai mari. Excepție au făcut doar grecii, unde numai bețivii și barbarii aveau dotări măgărești. Omul normal, civilizat, trebuia să aibă o trebușoară cââât mai mică, dovadă a faptului că este mai înclinat spre ocupațiuni mentale decât spre tot felul de prostii. Corect, nu?Treaba asta s-a văzut foarte bine în armată. Acolo, fiecare voia să aibă o armă care să simbolizeze un falus. Că era suliță, că era sabie, nu conta. Important era să fie impresionantă. Dar nimic nu se compară cu bombele. Mai ales alea nucleare. Toate puterile nucleare au încercat din răsputeri să creeze una bucată bombă cât mai mare și mai puternică, până uita lumea de tot cât de mic era falusul băieților ălora în realitate. Numai că și aici avem o excepție de la regulă. Cine? Englezii.Ăștia, prin anii 50, aveau deja bomba atomică. Numai că a lor era mică. Mai mică decât aia de la Hiroshima. De ce? Nu era scopul să vii cu o dihanie cu o explozie imensă, care să termine adversarul dintr-o lovitură, să impresionezi lumea și să sară toate fetele pe tine? Neah! Englezii au gândit-o altfel. Și așa a apărut un proiect înfricoșător care numai din nume te termină psihic. Inițial s-a numit Iepurele Maro. Apoi, s-au gândit ei că e ceva în neregulă cu numele, că nu e suficient de înfricoșător. Așa l-au redenumit în Iepurele Albastru. Cum nici așa nu părea că se sperie cineva, au ajuns la ultima denumire, Păunul Albastru. Șoc și groază!Doar din denumirile astea și ar trebui să vă dați seama că băieții ăia erau cam dubioși. Numai că nebunia de abia acum începe. Englezii s-au gândit că n-are rost să mai transporte bomba cu avionul, cum făcuseră americanii. Oricum, adversarii lor geopolitici erau rușii, și ăștia aveau o antiaeriană destul de socotită. Prin urmare, s-au gândit englezii să planteze bombe direct la granița cu rușii, adică în Germania de Vest. Mine nucleare! Ați prins-o.Călcai pe aia și mai aveai 10 secunde până detona totul. Distrugeai pe toată lumea de acolo, calamitai o zonă cât vreo 3 județe pe câteva zeci de ani, ce să mai treacă rusul pe acolo? I se lua și stătea la el acasă. Cât despre germanii calamitați, asta e, ghinion! Cine îi pusese să piardă războiul? Numai că, în timp ce se felicitau ei pentru idee, a venit unul mai cerebral care le-a povestit că în Germania, era deja dovedit științific, mai vine și iarna. Mai ales în nord, unde crăpau pietrele. Iar gerul avea darul prost de a strica parte din componentele electronice. Cum ar veni, fie nu mai detona bomba, fie se detona aiurea brambura, și te calamitai singur, de să se crăcăneze de râs toți adversarii geopolitici.Prin urmare, au început ei iar să se gândească, să caute soluții, la problema asta stringentă. Să pui pături pe bombă? Neah! Să o izolezi cumva cu un dispozitiv electric? Neah! Prea periculos. Ditamaia dilema era pe ei. Și cum ceruseră niște aripioare de pui ca să le mai treacă supărarea, atunci le-a explodat ideea salvatoare. Găini, domnule! Pui! Cum s-ar zice, împrejmuiai zona bombei cu un gard, angajai un slujbaș să arunce acolo niște porumb, niște boabe, plus apă, plus multe găini. Găinile stăteau pe sol, iar căldura corpului lor încălzea bomba. Oricum, se știa de atunci, atacurile rusești treceau musai prin cotețele de găini, deci era o treabă foarte bine socotită.Până la urmă, oficial, proiectul nu ar mai fi fost pus în aplicare. După atâta zdroabă, s-a trezit unul să sublinieze că bomba e pe teritoriul aliat. Ar fi fost cam ciudat să te bombardezi singur. Bașca, rușii, înapoiații naibii, descoperiseră avioanele și parașutele. Unde mai pui că, grație avansului științific și tehnologic al vremii, se observase că găinile merg mult mai bine la cuptor, decât aruncate în aer cu bomba nucleară. Și așa s-a dus dracului toată distracția! Și nu, nu e farsă. Chiar așa s-a întâmplat.#MicaDoză #CulturăGenerală #bombănucleară #MareaBritanie #Rusia #Germania #Mină #GĂINĂ #proiectulbluepeacock #strategie #geopolitică ... See MoreSee Less
View on Facebook

3 weeks ago

Ați deschis ieri un subiect tabu, cel al reprezentărilor deocheate medievale, așa că n-avem ce face și trebuie să mergem până la capăt. Subiectul e lung, stufos chiar, așa că ne vom opri și noi asupra unor aspecte mai importante. Voi ați început! Prin urmare, azi vom vorbi despre un maaare mare mister medieval. Stați jos, ochii mari, urechile ciulite!Undeva prin anul 2000, niște băieți specialiști în restaurări s-au apucat să renoveze fațada și frescele unei clădiri medievale din Toscana. Massa Marittima îi zice localității. Și, acolo, la fațada unei fântâni publice li s-a părut lor ceva ciudat. Anume, că în spatele tencuielii se ascunde o pictură muuult mai veche. Ce să vezi? Fix așa era. Dar și când au văzut pictura, mai să îi ia cu palpitații. Au pus ei niște cârpe să nu leșine doamnele și, mai ales, domnișoarele inocente, dar n-au avut ce face și au trebuit să restaureze dandanaua, că era din anul 1265 și nu se făcea să o acoperi la loc.Și ce era acolo? Clătiți-vă ochii și singuri! Un copac plin cu, scuzați expresia, falusuri. Domne`, dar numai din alea hotărăte, de zici că le udaseră la rădăcină sau trăseseră de ele cu chestia aia de desfundat chiuvete. Îți explodează ochii, nu alta, când stai așa și te uiți, vorba poetului, ca muta la plută. Având în vedere că frunzele copacului sunt ruginii, putem bănui că fructele se copseseră bine, erau numai bune de cules, primăvara fiind, după câte putem bănui, mult mai mici și mai pipernicite. Să le culegi mai târziu, le luai gata fleșcăite. Iar nu era bine.Că era vremea culesului putem deduce și din faptul că sub copacul ăla sunt opt siluete feminine care asta fac. Una dă cu bățul în pom, poate poate îi pică ceva. Alte două se trag de păr și se bat pe, pardon iar de expresie, un falus cât toate zilele, de l-au făcut praștie. Alta ține o chestie din aia ascunsă la spate. Mă rog, că e ascunsă, că are alte gânduri, nu ne putem da seama. În fine, altele stau cuminți ca să le vină și lor rândul la... ați înteles voi, scuzați expresia. Ca să fie treaba bună, pe acolo mai zburătăcesc și vreo 5 păsări negre, care nimeni n-are habar ce e cu ele.De fapt, ca să o dăm p-aia dreaptă, nu știe nimeni să spună ce a vrut să exprime autorul în opera sa, și cum basca mă-sii a acceptat primăria o așa pictură fix în buricul târgului, nu departe de biserică. Păsările chiar ar fi ultima problemă, și pe alea le observi ultimele, dacă stai să te holbezi mult. Vorbim totuși de o perioadă în care subiectul era tabu. Mă rog, așa știm noi că era tabu. Dacă vă uitați prin cronicile alea medievale din vest, numai puțodzile o să vedeți, de o să vi se acrească. Zici că erau cu capul și ăia! Probabil, dacă ar călători în zilele noastre, s-ar simți chiar ofensați că nu avem nicio puță desenată pe clădirile publice. Acum, apropo de interpretări, niciuna nu e acceptată la modul general. Că era o trimitere la un război între două familii italiene, iar pictura ar arăta decadența care ar fi venit odată cu preluarea puterii de una dintre ele, e cam cusută cu ață albă. Dă-i încolo și pe ăia cu metaforele lor, că puteau să o exprime și fără alea 25 de mega-penisuri (atâtea se mai văd)! O altă variantă spune că tipele ar fi vrăjitoare. Vrăjitoarele, știm toți, sunt disperate după sex, nu ca oamenii normali la cap. Enoriașii, deh. Dar nici asta nu prea merge, că nu prea apar simbolurile legate de vrăjitoare. Plus, ajungi iar la treaba aia... de ce ai arăta așa ceva fix în mijlocul orașului? Bașca într-o pictură de 5 pe 6 metri?Partea cea mai misterioasă este că „pomul falusurilor” e un motiv des întâlnit în Evul Mediu. Deci nu e vreo raritate. Apare în multe alte locuri. Cum unde? Păi, cică s-au găsit gravuri în lemn, picturi, amulete, fresce în Italia, Germania, Belgia, Olanda, Franța și chiar în Turcia. Deci ceva era la mijloc. Unii zic că mitul „falusului” din perioada romană ajunsese până în Evul Mediu, ca simbol al norocului, fertilității șamd. Oare așa să fie? Și să fi distrus oamenii răi orice urmă despre mitul ăsta, ca să nu mai știm noi nimic despre el? Nu poate nimeni să spună ce și cum, pentru simplul motiv că nimeni nu știe. Prin urmare, mai aveți un mister la care să cugetați. Noi atât am avut de menționat pe ziua de azi.Ah, cum spuneam, și literatura medievală e plină de părți din astea ale corpului. Dar lasă să mai fie și la ei, nu ne apucăm noi acum să le scoatem pe toate la iveală.#MicaDoză #CulturăGenerală #falus #massamaritima #frescă #pictură #pom #evmediu #fertilitate #vrăjitorie #Biserică #fântână ... See MoreSee Less
View on Facebook

3 weeks ago

Despre faimoasa Tapiserie de la Bayeux a auzit toată lumea. Creată în jurul anului 1070, la ordinul episcopului Odo din Bayeux pentru a fi oferită cadou lui Wilhelm Cuceritorul, tapiseria aia arată în 58 de părți campania normanzilor prin care au cucerit Anglia. De la îmbarcare la încoronare. Un fel de istorie în benzi desenate (brodate în cazul de față). Sau, un fel de columnă a lui Traian în varianta medievală, pe o tapiserie de vreo 70 de metri lungime.Asta a fost pierdută timp de secole și redescoperită la început de secol al XVIII-lea, la inițiativa unui preot benedictin, Bernard de Mountfacon (maaare tipul la vremea lui), despre care am scris în diverse ocazii (vă dăm și un link în comentarii). Bernard a fost tipul care a găsit părțile componente, și nu doar că le-a găsit, ba le-a și explicat nemaipomenit de bine. Cum spuneam, o relatare în imagini făcută obiectiv, ca să redea cursul acțiunilor fix cum a vrut Cuceritorul. Buuun!Problema cu tapiseria aia este că pe ea apar niște imagini pe care nimeni nu a reușit să le explice. Unele hai să zici că și-ar găsi o vagă explicație. Dar altele neam. Spre exemplu, în plin avânt eroic al normanzilor, pe acolo încep să apară imagini și scene dubioase. Cum ar fi 93 de penisuri supradimensionate. E adevărat, 88 sunt de cai. Că așa ar fi atacat caii în Evul Mediu, cu o erecție cât turnul Eiffel. Dar mai apar și niște indivizi cu niște dotări de neam prost. Se pare că, în ciuda a ceea ce ați învățat voi despre pudoarea creștină, morala asta nu se prea aplica în Evul Mediu. Și atunci, ca și acum, o ditamai treaba era asociată cu virilitatea, vitejia și ce altceva mai voiau ăia să exprime. De aia, calul lui Wilhelm Cuceritorul o are cea mai proeminentă. Deci era un cal viteaz (al regelui Harold o are minusculă). Sau stăpânul său era, căci nu puteau nici autoarele tapiseriei să îl arate în pielea goală, salutând soldățește și alergând așa spre dușmanii înfricoșați la vederea anacondei.Pe el nu, dar pe alții da. Și uite așa ajungem la niște imagini taaare suspecte, care apar în partea de jos a tapiseriei. După cum v-ați dat deja seama, este vorba de bărbați în popoul gol, cu ditamai dihăniile de dotări la vedere. Unul atacă o femeie goală, și hai să zici că pricepi ce a vrut să exprime autorul. Ăia erau neam de vikingi la urma urmei, doar nu vă așteptați să se fi dus acolo la un schimb de impresii despre arta plastică. În a doua apare un individ tot cam așa, dar cu un topor în mână. Și aici să zici că înțelegi. Dar tare dubioasă e scena următoare. Acolo, un popă pare să îi tragă un pumn în gură unei tipe. Sau o atinge pe față. Sub scenă, apare un bărbat răscrăcit și cu o ditamai treaba, de te și întrebi ce nevoie mai avea de o armă albă în vremurile alea de restriște.Inscripția de deasupra scenei nu ne rupe gura cu vreo lămurire, ba dimpotrivă. Cică „un anume cleric cu Aelgyfa”. Na că v-a rezolvat! În primul rând, Aelgyfa era un nume comun la vremea aia, cam cum e Leana acum. Faptul că, posibil, Aelgyfa își ia una peste meclă poate fi șocant azi. Dar, la vremea aia, violența la adresa femeilor era ceva normal. Dacă preotul, de fapt, o mângâie (ceea ce n-ai zice din poziția lui a la Mike Tyson), hai să zici că ar fi o poveste de dragoste. Problema, așa cum spuneam, e că nimeni nu știe cine sunt personajele astea. Iar a doua problemă, aia majoră, e ce caută ăla în puța goală fix sub imagine. Mai ales că, după freză, pare a fi tot popă. Cum spuneam, absolut nimeni nu a găsit o explicație. Ei, iată niște mistere medievale la care să vă gândiți azi!Ah, ar mai fi o variantă. Sută-n mie, personajele care au brodat tapiseria au aflat că nu mai e nevoie, pentru prima dată în viața lor, să brodeze scene biblice. Iuhuuu!!! Și de acolo și-au dat frâu liber imaginației. Penisuuuri!!! Unul? Neaaah! Aproape 100, taică, să ajungă la toată lumea!#MicaDoză #CulturăGenerală #tapiseriabayeux #tapiserie #wilhelmcuceritorul #penis #Mister #evmediu #normand #viking #Creștinism #preot #bernarddemountfacon ... See MoreSee Less
View on Facebook

4 weeks ago

Cultură generală și câteva jocuri de imaginație, puțină filosofie, ingredientele unui articol muncit care sper să vă placă.Link în primul comentariu ... See MoreSee Less
View on Facebook

4 weeks ago

Presa minte! Știm toți. Și minte de când lumea. Uite, chiar și marele scriitor ceh, Jaroslav Hasek, ironiza la un moment dat jurnaliștii. În cazul lui, pe ăia de știință. Ahem! În colecția sa de schițe „Povestiri vesele” (citită în copilărie), îmi amintesc și acum că era un personaj care se angajase la o revista de știință, secția „științele naturii” sau așa ceva. Și cum nu avea subiecte, se apucase omul să inventeze animale care, chipurile, trăiau în Cehia. Îmi aduc aminte că, printre altele, era vorba de o pasăre numită „ienupăreț”, pentru că trăia, evident, în ienupăr. Mai era și o cuculeană pe acolo. Și tot așa. Ba ajunsese omul să se contreze cu specialiștii care îi scriau exasperați. Nu și nu, că el știe mai bine. În fine.De ce v-am povestit asta? Pentru că vă aduc acum un caz real. Și Hasek ăla se inspirase, probabil, din realitate. Daaa. Uite, chiar a existat un jurnalist care, în lipsă de subiecte, sau pentru că avea un umor taaaare dubios, se apucase să inventeze articole. Culmea a fost că a dat lovitura cu ele ba a și ajuns faimos. Ia să vedeți.Pe tânărul nostru jurnalist îl chema Mark Twain. Tocmai se apucase de jurnalism după niște tentative ratate de a lucra ca marinar pe Mississippi, apoi în domeniul minier. Și așa a ajuns în redacția ziarului Territorial Enterprise din Virginia. Asta se întâmpla în 1862. Și, ca orice tânăr jurnalist, omul căuta senzaționalul. Dar nu îl găsea. Așa a scris el un prim articol despre un om pietrificat care fusese descoperit în Nevada. Vă dați seama. Internet ioc, televizor lipsă... cine să stea să verifice? Și a fost rupere. S-a vândut ziarul ca pâinea caldă. Dar asta nu e nimic. Fusese doar încălzirea. Ce voiam să povestesc abia acum vine. Ei bine, în perioada aia, începuseră să se dezvolte companiile de utilități. Iar astea, ca să atragă fonduri, o puseseră de o campanie națională prin care îndemnau oamenii să își bage economiile în asemenea investiții. Un fel de FNI. Băgai banii acolo, iar ăia urmau să îți plătească niște dividende de te rupeau. În scopul ăsta, oamenii chiar băgaseră niște bani în presă, ca să apară articole la comandă (azi le zice advertoriale), articole care să încurajeze oamenii să își investească banii acolo. Și toate marile publicații americane trânteau articole din astea unul după altul. Mai puțin unul. V-ați prins care... Territorial Enterprise din Virginia.Vajnicul nostru redactor de numai 26 de ani a semnat un amplu material despre un individ numit Philip Hopkins, care trăia într-o căbănuță de lemn la marginea unei păduri de pini aflată între Empire City și Dutch Nick's (o sălbăticie, nu o știți voi). Acolo stătea bietul cetățean american, împreună cu soția sa și cei nouă copii ai familiei (Mary era cea mai mare fiică, la 19 ani, iar Tommy, mezinul, avea numai un an și jumătate). Amărâți, vai de capul lor. Și, citind Mr. Hopkins despre pleașca oferită de companiile respective, a luat absolut toți banii din casă, toate economiile, și le-a investit în compania Spring Valley Water din San Francisco. Evident, a pierdut și ultima lețcaie.În consecință, a luat-o razna. A venit acasă, și-a ucis soția și și-a masacrat familia (mai puțin două fetițe, care au fost găsite maltratate, dar în viață, de autorități). Ulterior, și-a tăiat gâtul, citez „de la o ureche la alta”. Dar nu a murit pe loc. Nuuu. Omul s-a suit pe cal, a luat scalpul nevesti-sii, și a călărit așa mult și bine, până în Carson, Nevada, acolo unde a ajuns în fața saloon-ului Magnolia, cu sângele încă șiroind pe mâini din scalpul bietei soții. Abia atunci a căzut de pe cal, și a murit după cinci minute, din cauza rănilor de la gât. Autorul a mai ținut să sublinieze că Philip Hopkins era un bărbat de circa 42 de ani, cunoscut ca un om amabil și politicos, cinstit și harnic. Dar care, uite, o luase razna după ce nu mai știu ce izvoare folosite de compania Spring Valley Water secaseră brusc, și se alesese praful de investiția lui, de bănișorii munciți cu sudoarea frunții. Ba Twain chiar înfiera tăcerea companiei, și atrăgea atenția publicului asupra consecințelor unor astfel de investiții.Domnule, după cum v-am spus deja, nimic nu era adevărat din ce scrisese Twain. Și trebuie să te gândești că ori trebuie să ai niște „cojones” cât alea de struț ca să scrii așa grozăvii, fie să fii dus cu capul. Treaba este că articolul a făcut înconjurul Americii și nu mai voia nici naiba să investească în companiile de utilități. Le-o trăsese Twain de nu se poate. S-au făcut presiuni pentru a fi dat afară, dar conducerea ziarului a refuzat. Falsă, nefalsă, povestea se vânduse fabulos și adusese un porcoi de bani. Ba fusese preluată de o grămadă de alte publicații. Cum să dai afară un ziarist care îți aduce succesul pe tavă? Și uite așa, Twain a mai lucrat acolo până în 1865, când a decis să treacă pe literatură. Și bine a făcut!#MicaDoză #CulturăGenerală #marktwain #SUA #fakenews #știre #companie #investiție #FNI #utilități #presă #jurnalism #ziarist #literatură ... See MoreSee Less
View on Facebook

De pe Facebook adunate