Mica Doza de Facebook

Mica Doza de Facebook

Cover for Mica Doza
7,909
Mica Doza

Mica Doza

Pagină de curiozități din știință, călătorii, gastronomie și câte în lună și în stele.

2 days ago

Am început săptămâna asta cu o operă pierdută și cu un destin tragic, o încheiem în aceeași notă (scuze anticipat pentru postarea mare, dar e greu să comprimi tot ce e de spus azi). Dacă tot am vorbit numai despre literatură și fapte mai puțin cunoscute din lumea asta, nu se făcea să schimbăm registrul fix în ultima zi a săptămânii de lucru. Numai că nu despre Nikolai Gogol vom vorbi azi, ci despre George Gordon Byron, cel cunoscut și ca Lord Byron, unul dintre cei mai mari și mai prolifici scriitori englezi.Despre viața lui s-a tot vorbit. Știe mai toată lumea că Byron a fost un excentric, un veritabil Casanova, un individ care nu s-a dat înapoi de la nimic, care a trăit la intensitate maximă fiecare clipă din scurta sa viață și care a creat opere literare de mare valoare, cu un talent care i-a făcut pe mulți să închidă ochii la nesfârșitele scandaluri din viața sa. Acum, o să creionăm doar câteva dintre excentricitățile și „păcatele” sale, lăsându-vă pe voi să îi citiți opera și să o judecați căci, la urma urmei, aia e mai importantă.Byron a fost mereu un individ pasionat de macabru și de supranatural. Încă de la vârsta de 10 ani, atunci când a moștenit titlul de Lord precum și domeniul familiei sale, Newstead Abbey, Byron a devenit obsedat de cimitirul din secolele XII-XIII aflat pe proprietatea sa. În fapt, acolo existase o abație augustină timp de vreo două secole, înainte ca domeniul să intre în posesia familiei Byron. Pe când nu era decât un adolescent, Lord Byron a primit de la unul dintre grădinarii săi craniul unui călugăr pe care îl descoperise întâmplător când săpa grădina. Și ce a făcut Byron? L-a transformat într-o cupă de vin, obiect care a fost scos la licitație, apropo, acum vreo 5 ani. Și nu doar atât, a cerut să fie exhumate și altele, pe care le-a transformat fie în pocale, fie în ghivece de flori. Dar asta nu e decât un foc de paie.Adevăratele scandaluri din viața lui Byron au fost cele sexuale. Nu e un secret astăzi că Byron a încercat cam tot ce se poate încerca. Dacă ar fi să îi dăm o definiție, Byron ar fi fost un fel de Casanova bisexual, în stil gotic. Ce se știe mai puțin este că apucăturile astea existau în familia sa de generații întregi, iar Byron-ii, indiferent care au fost (fie bărbați, fie femei), au făcut subiectul scandalurilor sexuale de-a lungul timpului. Adulter, incest, orgii, promiscuitate, hedonism șamd., toate fuseseră bifate de familia Byron, încă de la stră-stră-străbunicul William Byron (al treilea lord Byron), care trăise pe la 1600, și până la personajul nostru.Iar Byron a fost parcă un apogeu al tuturor acestor porniri. Încă din adolescență își începuse escapadele, cu parteneri de ambele sexe. Se pare că lucrurile astea fie nu ajunseseră la urechile celei care i-a devenit soție în 1815 (el era născut în 1788), Anna Isabella Milbanke, fie o fi crezut că îl poate cuminți. Realitatea a fost că toată căsnicia lor a durat doar un an. Iar Anna a ținut morțiș să afle toată lumea cât de mult o înșelase Byron în tot timpul ăsta, ba chiar și-a scris și memoriile, cerând însă să fie publicate după moartea ei. Printre altele, Anna îl acuza pe Byron că ar fi avut inclusiv o relație incestuoasă cu propria lui soră, Augusta, cu care ar fi avut chiar și un copil. Cert este că Lordul Byron era un star rock al vremurilor sale. Toate femeile, tinere sau vârstnice, căsătorite sau nu, voiau să fie cu el. Și nu numai ele, erau și destui bărbați care voiau același lucru. Iar Byron nu refuza pe nimeni. Când scandalurile deveniseră mult prea mari, Byron a decis să părăsească definitiv Anglia. A făcut-o alături de cuplul Mary și Percy Shelly, doi faimoși scriitori, o prietenă a lui Mary, Claire Clermont și, pentru o vreme, de tânărul său medic personal, John William Polidori. Se pare că Byron și cei doi soți Shelley împărțeau mult mai mult decât opinii literare. Claire Clermont, cea care avea să și rămână însărcinată cu Byron, declara ani mai târziu că toți erau „niște monștri”.Așa au bătut ei parte din Europa, și așa au ajuns în orașul în care apogeul trăirilor lor orgiastice a atins apogeul, Veneția. Acolo, de la lăptărese și gondolieri, până la contese, prințese și tineri de neam nobil, toți au trecut prin patul lui Byron. A urmat apoi și aventura estică a lordului nostru, care s-a îndrăgostit iremediabil de Balcani, în special de Albania, Grecia, ba chiar și Turcia. Acolo nu e fost străin de atențiile uriașului (la propriu) Ali Pașa, guvernatorul Albaniei. Nu intrăm în detalii, le deduceți și singuri. Cert este că prin Istanbul, Byron remarca încântat că: Englezii preferă băuturile tari și femeile ușoare, în timp ce turcii preferă băuturile dulci și bărbații duri. În fine, v-ați format o idee, dacă nu o știați deja.Finalul este legat însă de o operă pierdută a lui Byron. Una dintre ultimele. Memoriile sale. În perioada 1818-1821 (el a murit în 1824, la doar 36 de ani), Byron și-a scris detaliat memoriile și tot ceea ce trăise el în scurta sa viață. Le-a înmânat unui prieten, Thomas Moore, care le-a vândut ulterior unui publicist pe nume John Murray. La doar câteva ore după ce s-a aflat că Byron murise, cinci dintre cunoscuții săi l-au asaltat pe John Murray, solicitându-i să le arate manuscrisul. Au decis toți, de comun acord, să îl distrugă pe loc. Inclusiv Murray. Singurul care s-a opus a fost Thomas Moore, dar chiar și el spunea că o așa operă nu ar fi trebuit să vadă lumina tiparului niciodată. Cel mai probabil, Byron îi menționase și pe ei atunci când povestea de escapadele sale, de care niciunul nu era străin. Una peste alta, arderea manuscrisului a fost considerată una dintre cele mai mari crime din istoria literaturii#MicaDoză #CulturăGenerală #lordbyron #percyshelly #maryshelly #sex #hedonism #literatură #star #alipașa #Balcani #Veneția #claireclermont #Memorii #newsteadabbey ... See MoreSee Less
View on Facebook

3 days ago

Nu știm cum vine treaba asta, dar e ceva dubios cu femeile și poezia. Ce le-o plăcea, dom`ne, să le vorbești în rime? N-ați observat? Îți place de o fată, te duci și îi spui o poezie, și nu te mai uită toată viața ei. Poți să zici că e mâncată de gărgărițe și să faci cu ea ce vrei. Nu degeaba spuneau scandinavii că poezia e o formă de vrajă cu care poți suci capul femeilor. Și, apropo, v-am mai spus noi acum ceva vreme, primul scriitor din lumea asta a fost tot o femeie, Enheduanna. Era prințesă sumeriană, plus preoteasă cu carte de muncă la zeița lunii, Nanna. Asta acum vreo 4.300 de ani. Și, evident, ce putea scrie? Vreun „Curs practic de furajare a bovinelor”? Vreo „Introducere în fascinanta lume a tranzistorilor”, ceva elegant, acolo? Neah! Poezii, taică, poeme, din astea la sentiment, să plângi cu lacrimi cât gutuia și să priceapă posteritatea că asta e boală veche la femei.Uite, în acest scop, am întreprins un mic experiment științific în redacție. Am compus și eu, după posibilități și capacități, o mică poezie pentru marketingă. Doar ca să pot studia reacțiile. În consecință, de cum a intrat pe ușă, am recitat cu patos: „Foaie verde de cicoare, azi n-am făcut de mâncare/ Un, doi, trei, te rog să te duci să iei!”. Atât, că nu sunt vreun Pușkin, dar suficient cât să spun că i-am rupt gura. După cum i s-a schimbat culoarea la față, am putut deduce că poezia a funcționat și a ajuns acolo unde trebuie, în străfundul sufletului ei de marketingă. QED! Ce n-am calculat corect a fost cât va fi de pătrunsă de poezie. Fire sensibilă și deja sătulă că mâncase în oraș, n-a mai fost în stare să facă nimic, nici măcar pâine unsă cu gem. În concluzie, mare grijă cu poeziile, ele funcționează, dar nu exagerați cu lirica (așa cum am făcut eu), că dați în altele și stați nemâncați!Acum, dacă tot am vorbit săptămâna asta despre literatură, despre vârfuri, chiar vârfuri de lance, propun să continuăm și să discutăm despre cum au intrat femeile în lumea poeziei, după ce s-a terminat cu Antichitatea. Vă dați seama că nu se puteau ține departe de poezie prea mult timp. Buuun! Să-i dăm bătaie că ne luăm cu vorba și uităm de ce v-am chemat aici! De trubaduri a auzit toată lumea. Acei poeți/muzicanți care au atins apogeul prin secolele al XI-lea - al XIII-lea și care, acompaniați de lăută, scoseseră sexul din ecuația exprimării poetice, cântau femeilor despre sentimente, despre dragoste, adică ce le place lor să audă ca să ajungă tot la sex. Cum ar veni, să driblezi pe jumătate de hectar, când puteai șuta direct la poartă de la 18 metri, singur cu portarul. E același rezultat, dar e mult mai spectaculos și chiar și portarul apreciază când și-o ia, ba chiar o să te laude și la alți portari.Ce nu prea a auzit multă lume este că în aceeași perioadă exista și varianta feminină a trubadurului, așa numita trubairitz. Să vă explic. Termenul de trubadur vine din franceza veche, mai exact din dialectul occitan, și se scria „trobador”. El venea din termenii „trobar” (a compune, a inventa) și sufixul -ador, care desemna bărbatul. Varianta feminină în același dialect venea cu sufixul -airitz. Deci, ”trubairitz”, adică femeia trubadur sau compozitoarea. Ei, iată-le unde se infiltraseră! Aceste femei trubadur nu erau deloc puține și, putem spune, au pavat calea către autoarele de literatură de mai târziu. Ce este interesant este că, în comparație cu trubadurii care proveneau din păturile de jos, ele erau în general femei de origine nobilă, cu ceva școală, pentru că doar acestora li se cerea să știe să citească, să scrie, să cânte la diferite instrumente muzicale, să cânte pe gură etc. Iar asta se întâmpla cu precădere în Occitania, patria trubadurilor. Și despre ce cântau ele? Despre ce compuneau? Evident, despre dragoste, despre sentimente, despre iubiții lor, despre o mică dragoste interzisă (adică adulter), despre cât de năpăstuite sunt de către soți (păi și normal că își permiteau să cânte din astea, că ăia, săracii, erau în cruciade) și alte chestii din astea înălțătoare. Când veneau soții acasă, cântau frumos despre ei. Evident, mai erau și câteva care cântau despre fidelitate, dar să știți de la noi că nu erau multe. Mai multe erau alea care cântau că ar fi mers la mănăstire decât să se ia cu acte...în fine. Să vezi și tu una că venea să cânte despre ce bine i-a ieșit varza călită cu afumătură, sau să dedice o odă ciorbiței de perișoare cu leuștean? Ce șanț de 100 de metri a săpat ea în curtea palatului, la cazma, sau cum a reparat yala de la ușa debaralei doar cu o șurubelniță și o cheie franceză? Aș, de unde, taică? Iubire cât cuprinde, sentimente, melancolie, reverie șamd. Și uite așa aflăm de Comtessa de Dia (probabil Beatrice pe numele real), Comtessa de Proensa (Garsenda), despre Maria de Ventadorn, Alamanda de Castelnau, Castelloza de Auvergne (foto), Gormonda de Monpeslier, Tibors de Sarenom, Azalais de Poircairagues și muuulte multe altele. Ba, ca să fie treaba bună, aflăm inclusiv despre o anume Bieiris de Romans care a lăsat posterității un cântec de dragoste dedicat unei alte femei, numită Na Maria, de li s-a zbătut ochiul stâng istoricilor când au văzut pe cine iubea ea la vremea aia, când soțul lua bătaie de behăia de la ăia ai lui Saladin. Și, ca să încheiem, mai spunem că femeile din Occitania acelor vremuri aveau o poziție, pardon de expresie, foarte importantă în societate. Cum soții o ardeau în cruciade, ele erau cele care se ocupau de afacerile, domeniile și țăranii aferenți, de care soțul nu mai avea cum să se ocupe. Acum, că asta era și ideea, iată ce au făcut ele imediat cum au simțit izul emancipării... poezie. Încă o dată, QED!PS: Ca să nu ziceți de noi așa și pe dincolo, vă dăm și un link de la singurul poem din ăla cântat de o femeie trubadur de la care au rămas și notele, implicit linia melodică. Asta dacă vreți să auziți cum suna. Apropo, a fost compus și cântat de Comtessa de Dia în secolul al XII-lea. upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d4/A_Chantar2.ogg #MicaDoză #CulturăGenerală #trubadur #trubairitz #poezie #lăută #evulmediu #Occitania #Franța #dragoste #romantism #melancolie #literatură #nobilime #emancipare ... See MoreSee Less
View on Facebook

4 days ago

Vesteee bunăăă! Ieri am împlinit frumoasa cifră de 10.000 de cititori abonați la Mica Doză. Weeee! Și cum o veste bună nu vine niciodată singură, mai avem una pentru voi. Deci, cum sunteți 10.000, de azi vă băgăm la plată! 100 de euro per cap de cititor (pe an, că nu luăm pielea de pe voi), minus taxele la stat, am făcut noi niște calcule în redacție, o să fie mulțumitor pentru toată lumea. Grăbiți-vă să contactați departamentul de marketing, nu vă înghesuiți, ca să vă trimită datele, contul, tot ce trebuie! Care nu are bani la el deocamdată, dăm și pe caiet, dar musai să trimiteți o compunere de patru pagini A4 cu ce v-a plăcut la Mica Doză. Aveți libertate totală să scrieți ce vreți (dar dacă vedem vreun termen negativ, dublăm suma cerută. Să știți, să nu existe discuții). Buuun, hai că pe asta am rezolvat-o! Să-i dăm bice cu postarea! Cum ați cerut Pușkin și literatură de calitate, azi vă mai oferim o mostră pe același subiect. Mai exact, vom vorbi despre căpitanul de cavalerie rus, Alexandr Sokolov, cunoscut și ca Alexandr Alexandrov. Pe căpitanul ăsta îl chema, în realitate, Nadejda Durova, și s-a născut în 1783, ca fiică a unui maior rus. Ideea este, ca să scurtăm postările pe cât posibil, că Nadeja avea o mamă mai recalcitrantă, care nu prea suporta copiii plângăcioși, așa că pe Nadejda a aruncat-o la un moment dat pe fereastra trăsurii cu care călătoreau. Unul dintre soldații care acompaniau trăsura a recuperat nou-născutul, care avusese un noroc chior să nu pățească vreo traumă majoră, și l-a dus tatălui. Ăsta, evident, a făcut spume de furie și a preferat să o țină pe Nadejda cu el în armată.Practic, puștoaica a crescut printre cai, arme și militărie. Ajunsă la o vârstă la care nu mai putea fi aruncată așa ușor, mai ales că prinsese niște tehnici de bătaie superioare celor ale maică`sii, a fost trimisă la asta ca să învețe să croșeteze, să brodeze, să citească, din astea pe care le fac fetele. Nu a mers, că tipa prinsese deja gustul vieții cazone. Era o călăreață desăvârșită, se descurca cu sabia, cu lancea... decât să îi pui acul în mână, mai bine o băteai. Nici nu mai vorbim de cratiță, că te snopea cu ea în moduri în care nici nu gândeai. De asta a și fugit de acasă, la scurtă vreme după măritiș și după ce născuse primul copil. Se pare că spiritul matern cam lipsea în neamul ăstora. Treaba este că tipa s-a îmbrăcat de atunci numai bărbătește, a luat numele de Alexandr Sokolov, și s-a dus ață să se înroleze la cavalerie. Așa a ajuns ea să lupte în războaiele napoleoniene, să se distingă prin vitejie, să fie ridicată în grad, ba chiar să înceapă să circule povești despre cum a pus pe fugă, de una singură, mai mulți cavaleriști francezi răi și urâți. Așa a aflat și țarul Alexandru I de ea, și de aia a și chemat-o la palat ca să o cunoască. Impresionat până la lacrimi, a decorat-o cu Ordinul Sf. Gheorghe (prima femeie care a primit decorația asta), și i-a cerut să schimbe numele în Alexandr Alexandrov, după numele lui.Faimosul general Mihail Kutuzov a luat-o în anturajul său dar, după bătălia de la Borodino, Nadeja suferise răni prea grele ca să mai poată sta pe front. Kutuzov a trimis-o acasă și, între timp, a murit. De Kutuzov era vorba. Așa că Nadejdei nu i s-a mai dat voie să se întoarcă în armată. Și ce a făcut ea? S-a apucat de scris, asta în ciuda faptului că nu făcuse decât câteva clase. Primul ei volum era unul autobiografic, după jurnalele pe care le ținuse pe front. Și cine credeți că i l-a publicat? Exaaact, Pușkin. Asta în revista sa „Contemporanul”.Omul văzuse talentul ei de a reda scene de război, realitatea de pe front, așa că a decis să îi dea o șansă. Iar cartea era așa bine scrisă, că un critic literar, Visarion Belinski, a spus că, de fapt, chiar Pușkin o scrisese. Apropo, memoriile se intitulau „Femeia cavalerist: Jurnalul unui ofițer rus în Războaiele Napoleoniene”.Mă rog, s-a dovedit că nu era așa, iar Nadejda s-a apucat de scris și ficțiune. Asta în 1837. Așa tare au prins și poveștile ei, că memoriile, care nu rupseseră gura târgului inițial, s-au vândut ulterior ca pâinea caldă. De asta a și scos o continuare a memoriilor în 1839. Dar, asta e realitatea, publicul e o amantă fără scrupule. După o perioadă de faimă, Nadejda a picat în uitare și asta a dezamăgit-o la culme. Așa se face că, din anii 40 ai secolului al XIX-lea, nu a mai scris nimic. S-a mutat undeva în Urali, a trăit până la 82 de ani, respectiv 1866, și a fost înmormântată cu onoruri militare. În concluzie, Nadejda nu doar că a fost prima femeie decorată pentru vitejie cu Ordinul Sf. Gheorghe, prima femeie căpitan din armata rusă, ci și una dintre primele scriitoare din zona asta a lumii. Nu prima, dar printre primele. Asta a fost!#MicaDoză #CulturăGenerală #NadejdaDurova #alexandrsokolov #alexandralexandrov #mihailkutuzov #războaielenapoleoniene #Memorii #alexandrpușkin #Autobiografie #literatură #Rusia #ordinulsfântulgheorghe #scriitoare #ofițer #Căpitan #cavalerie #borodino ... See MoreSee Less
View on Facebook

5 days ago

Am pomenit ieri despre destinul tragic al lui Gogol și uite că am deschis o altă cutie a Pandorei. Am avea teme de discuție aici... cu ghiotura. Deocamdată o să ne oprim însă la Alexandr Pușkin, căci tot l-am pomenit ieri în treacăt. Și o să vă spunem azi cea mai tare teorie a conspirației din literatură de care ați auzit vreodată. Mare atenție! Să nu vă pună ăl cu coarne să ziceți că noi vă învățăm prostii și că promovăm conspirațiile! Doar relatăm cazul, atâta tot. Ce faceți cu el, treaba voastră, noi vă sfătuim însă să aprofundați opera personajelor pe care urmează să le menționăm (dacă nu ați făcut-o deja), căci taaaare bine o să vă prindă. Parole d'honneur, Mițo! Iar avem multe de spus, așa că îi dăm bătaie direct. Pușkin știți că a murit în 1837, după ce a fost rănit mortal într-un duel cu un ofițer francez pe nume George d’Anthès. Cică nu știți bine! Asta e conspirația, dar de abia începem. Țineți-vă bine de ce apucați! Pușkin nu ar fi murit în duel, doar și-a înscenat moartea, d’Anthès fiind complice la toată tevatura. Ar fi fugit apoi în Franța. Pușkin, nu d’Anthès, pentru a devenit un mare scriitor pe nume... Alexandre Dumas. Hai să vă explicăm acum pe ce se bazează conspirația asta. Pușkin nu se avea deloc bine cu familia țarului și mai ales cu țarul însuși. Simpatiile sale decembriste nu prea îl ajutau în relația asta, iar viziunile sale politice și reformele sociale pentru care milita îl făcuseră să se scoată deja de un exil în Moldova. Când s-a reîntors, a primit cea mai neînsemnată funcție la palatul țarului, iar el se plângea adesea că este chemat acolo doar pentru că țarul voia să o vadă pe nevastă`sa, Natalia, nu pe el. Mai avea și interdicție să părăsească Rusia, deși el ardea de dorința de a vedea Europa. Peste toate se adaugă niște datorii uriașe pe care le acumulase. Acestea fiind zise, Pușkin și-ar fi înscenat moartea, iar conspirația a și fost ajutată de funeraliile sale. Temându-se de revolte publice, țarul a dat ordin ca Pușkin să fie înmormântat în secret, deși mulțimii i se spusese că funeraliile vor avea loc la St. Petersburg. Iar la înmormântare nu au participat decât câțiva servitori, niște soldați și un singur prieten. Niciun membru al familiei. Peste toate, țarul a achitat imediat toate datoriile lui Pușkin (imensa sumă de 450.000 de ruble) și s-a ocupat de cheltuielile familiei sale, ceea ce, zic unii, nici țarul nu a fost străin de dandana. Mai mult, el a fi fost de acord cu șarada, pentru a-l trimite pe Pușkin în Franța ca spion.Să vedem acum bizareriile. Dumas era cam de aceeași vârstă cu Pușkin (n. 1802-respectiv 1799). Amândoi aveau origini africane, ochi negri, părul creț, aceeași fizionomie în tinerețe, și amândoi au atacat aproape toate stilurile literare. Amândoi au înființat și condus câte o revistă (Pușkin - Contemporanul, Dumas - Muschetarul). Amândoi erau extrem de activi pe plan politic, au cochetat cu idealurile decembriștilor, erau impulsivi, iubeau femeile, istoria, romantismul șamd. În caz că nu v-ați prins până acum, pe amândoi îi chema „Alexandru”. Și cică mai aveau și scrisul de mână aproape identic.Faza cu Dumas este că și-a pierdut tatăl la doar 4 ani. De atunci nu s-au mai știut foarte multe despre el. A apărut prin Paris în 1822, cerând ajutor generalului Maximilien Sebastien Foy, un fost coleg al tatălui său, generalul Dumas, dar care nu auzise în viața lui de un fiu al acestuia. A publicat niște piese de teatru, nu să rupă gura târgului, iar ceea ce e și mai interesat este că un articol de presa franceză din 1832 l-ar fi trecut pe lista celor împușcați mortal într-o demonstrație de stradă.Cert este că Dumas a început să scrie roman după roman fix după moartea lui Pușkin. Ba unul dintre primele a fost „Le Maître d'armes”, publicat în 1842, a cărui acțiune se petrece în Rusia și în care Dumas dă detalii pe care nu prea avea cum să le știe nici despre St. Petersburg, nici despre Rusia, nici despre mișcarea decembriștilor. Apoi, traduce „Odă libertății” a lui Pușkin, operă pentru care rusul primise un exil, așa cum spuneam mai devreme. Ciudat moment, căci Dumas nu știa rusă. Dar Pușkin era fluent în franceză.Cospiraționiștii zic că Pușkin ar fi lăsat indicii. În romanul în versuri „Evgheni Oneghin”, personajul Vladimir Lenski, un poet, moare într-un duel pornit din cauza geloziei. Apoi, „Contele de Monte Cristo”, în 1844. Vă amintiți cum se numea personajul central? Edmond Dantès. Pe ucigașul lui Pușkin îl chema, cum spuneam, George d’Anthès. Și ce face Edmond? Își înscenează moartea pentru a deveni contele de Monte Cristo. Ahem! Ce se știe iar foarte puțin este că George d’Anthès se căsătorise în 1836, cu un an înainte de fatidicul duel, cu Ekaterina Goncearova, sora Nataliei Goncearova (soția lui Pușkin). Deci cei doi erau cumnați de doar un an. Să te iei de gât după un an, și pe motiv că George o iubea, de fapt, pe cumnata? Bizar.Dumas ar mai fi arătat brusc un mare interes pentru Rusia și a vizitat țara în 1858-1860. Trecuseră însă peste 20 de ani, se îngrășase, îmbătrânise, iar dacă era chiar Pușkin, slabe șanse să îl mai recunoască cineva. Gata! Hai că v-am dat de gândit! 🙂#MicaDoză #CulturăGenerală #AlexandrPușkin #AlexanderDumas #ConteledeMonteCristo #Paris #Rusia #țar #înscenare #spion #EvgheniOneghin #EdmondDantes #GeorgDAntes #duel #romantism ... See MoreSee Less
View on Facebook

6 days ago

Despre marele prozator și dramaturg rus de origine ucraineano-poloneză, Nikolai Gogol, nu are rost să spunem cine a fost și ce a făcut. O știe toată lumea. Vom spune însă câteva cuvinte despre bizareriile și dramele care i-au marcat scurta viață. Cele care, de altfel, i-au și influențat opera și i-au grăbit, cumva, moartea. Și, pentru că ne paște o altă postare uriașă (cum s-a tot întâmplat în ultima perioadă), intrăm direct în problemă.Gogol a fost, fără doar și poate, un geniu. Și, ca multe genii, a fost un om măcinat de angoase, de obsesii și de depresie. Una dintre obsesiile sale se pare că a fost cea legată de moarte. Părinții săi pierduseră deja doi copii, atunci când s-a născut Nikolai, la 1 aprilie 1809. Un alt frate, mai mic, avea să se stingă din viață pe când Gogol nu avea decât câțiva ani, fapt care l-a marcat profund. La vârsta de 15 ani și-a pierdut și tatăl, dramaturgul Vasili Afanasevici Gogol-Ianovski. O altă lovitură pentru un adolescent inadaptat, care cu greu reușea să își facă prieteni. Faptul că era un elev mediocru se poate pune și pe seama faptului că era adesea luat în derâdere de colegii lui, mai ales pe seama staturii sale scunde.Nu vom vorbi aici prea mult despre opera lui, ea este deja arhicunoscută. Am spus-o deja. Ci despre trăirile sale și despre dramele care i-au adus un sfârșit prematur. O să spunem doar că primele sale tentative literare au fost un eșec. Ba chiar a vrut să renunțe la scris și să se apuce de actorie. A picat și aici lamentabil. Nici studiile de pictură nu au avut vreun succes. A revenit la scris semnând adesea sub pseudonim (fie V. Alov, fie Oooo, fie Ianovski etc.) și, după mai multe încercări literare nereușite, în 1831, îl cunoaște pe Pușkin, cel care îi vedea uriașul talent în prima parte a seriei de povestiri „Serile în cătunul de lângă Dikanka”. Cei doi au devenit prieteni, iar Pușkin a fost cel care l-a încurajat să scrie în continuare. Pușkin murea însă în 1837, iar tânărul Gogol, în vârsta de doar 28 de ani, primea o nouă lovitură. Cinci ani mai târziu, în 1842, reușea însă să publice romanul „Suflete moarte”, cel care i-a adus aprecierea internațională. Pentru Gogol însă, romanul „Suflete moarte” era doar prima parte a unei trilogii care se dorea o reinterpretare modernă a „Divinei Comedii” a lui Dante. „Suflete moarte” era „Infernul”, urmând ca alte două romane să întregească seria.Revenind la personalitatea lui Gogol, trebuie spus că nu a avut niciodată o relație cu vreo femeie. Era un individ care, așa cum spuneam, cu greu își făcea prieteni, în ciuda celebrității sale. Dacă în cercul său de cunoștințe apărea un personaj pe care nu îl cunoștea, Gogol se făcea nevăzut în cea mai mare viteză. Era îngrozit de furtuni, dădea o importanță majoră viselor (le considera profetice), prefera să stea singur și să croșeteze eșarfe și, în ultimii săi ani, spunea că aude voci. Suferea de depresie, de colon iritabil și, extrem de important, căzuse într-o fervoare religioasă care se amplifica de la an la an.În 1848 se duce în pelerinaj la Ierusalim, probabil influențat de duhovnicul său, un preot pe nume Matvei Konstantinovski, și începe să fie tot mai obsedat de ideea de moarte și de damnare. În toamna lui 1851 se mută la Moscova în casa unui prieten pe nume Alexandr Tolstoi. Acolo o cunoaște pe Caterina, soția filosofului Aleksei Komiakov, și sora poetului Nicolai Iazikov. Leagă o puternică prietenie cu aceasta, însă nu a fost o legătură care să dureze. Doar câteva luni mai târziu, în ianuarie 1852, Caterina se stingea din viață la doar 35 de ani. Se îmbolnăvise de tifos cu nici o săptămână înainte. Deja depresiv, Gogol este de-a dreptul devastat de moartea subită a Caterinei. Devine obsedat de propria moarte și își dezlănțuie pornirile religioase, sperând, zicea el, să își salveze sufletul. Iar pentru asta apelează tot mai des la duhovnicul său. Matvei era însă un individ cu opinii ultra-conservatoare. În opinia lui, scrisul era unealta diavolului, iar modul în care Gogol își folosea imaginația era o cale sigură spre chinurile veșnice. Tot el îl sfătuia atunci pe Nikolai să postească ceea ce, în starea în care se găsea acestea, era ca și cum ai fi turnat gaz pe foc.Gogol a refuzat să mai mănânce cu zilele. Când, la un moment dat, a înghițit o bucată de pâine, a făcut o criză de furie acuzându-se de lăcomie și de slăbiciune. Ajunsese la capătul puterilor, iar faptul că medicii i-au prescris băi calde și lipitori, nu l-a ajutat cu nimic, dimpotrivă. Își pierdea cunoștința cu orele, iar asta i-a agravat inclusiv paranoia. Se temea îngrozitor că ar putea fi îngropat de viu. Ba chiar le-a spus cunoscuților să nu îl înmormânteze decât dacă văd urme de descompunere pe el. Sau, altfel, să îi lase o aerisire și sfoară în sicriu de care să poată acționa un clopoțel de afară, astfel încât să poată fi scos cât mai repede la aer. Evident, nimeni nu l-a ascultat.În ultimele sale zile era aproape incoerent. În noaptea de 11 spre 12 februarie 1852 a ars întregul manuscris de la ceea ce ar fi trebuit să fie al doilea volum din „Suflete moarte”. Nouă zile mai târziu se stingea oficial din viață, la vârsta de 42 de ani. În 1931, a fost exhumat. Nimeni nu știe clar ce a fost acolo. Unii au spus că scheletul său era întors cu fața în jos. Poetul Vladimir Lidin, care ar fi asistat la scenă, a declarat că nu mai exista niciun craniu, în timp ce alții au afirmat că acesta exista, dar era întors într-o parte. Iar asta nu a făcut decât să întărească speculațiile că, într-adevăr, Gogol ar fi fost înhumat pe când încă trăia. PS - scena arderii manuscrisului a fost imortalizată de pictorul Ilia Repin într-un tablou faimos (vezi foto).#MicaDoză #CulturăGenerală #nikolaigogol #literatură #sufletemoarte #depresie #moarte #religie #divinacomedie #paranoia #Dramă #Tifos #manuscris ... See MoreSee Less
View on Facebook

1 week ago

Un alt concept atins în urmă cu două zile și pe care trebuie neapărat să îl explicăm, măcar sumar, este cel de Paradis. Când a apărut el, dom`ne, și când i-a venit cuiva ideea de a vorbi despre așa ceva? Ei bine, posibil ca răspunsul la întrebarea asta să fie mai dificil decât credeți. De ce? Păi, având în vedere că scrierea are doar vreo șase milenii, habar n-avem ce credeau ăia prin neolitic sau chiar mai înapoi în timp. Ceva ceva credeau și ei, dar nici că vom afla vreodată .Dacă mergem la datele scrise, iar avem o problemă, pentru că nici aici nu e foarte clar. Mesopotamienii au fost primii care au vorbit de o clasificare între Paradis (în ceruri), lumea de mijloc (Pământul oamenilor), și Iadul (cel din străfunduri). O idee care a prins foarte bine căci, după cum știm, a fost preluată de mai multe religii, inclusiv cele avraamice. Hinduismul, acum circa 3.500 de ani, vorbea de regatul zeilor din ceruri, acolo unde trebuia să ajungă spiritul răposatului. Deci, cumva, tot pe acolo. La egipteni era dubios rău. Inițial au zis că lumea de dincolo era doar pentru regalitate, ca mai apoi să o mai îndulcească puțin și să lase și restul populației să se plimbe cu barca solară a lui Ra, să țopăie printre stele sau să frece menta în Aaru (Câmpiile Fertile de Stuf). Trebuia să nu faci prea multe rele în timpul vieții, să plătești impozitele, să dai bani la biserică și, mai ales, să pregătești o mumificare de efect ca să nu sperii lumea fezandat aiurea brambura pe acolo. Asta era. Romanii și grecii aveau Câmpiile Elizee, alea rezervate celor viteji și care făcuseră chiar lucruri excepționale în timpul vieții. Cum și aici a ieșit cu scandal, preoții ălora au lărgit aria ca să poată intra și enoriașii care doar aleseseră zeii care trebuie. Interesantă este însă o altă abordare, pentru a atinge originile problemei. Mai exact, etimologia termenului Paradis. Se pare că el se trage dintr-o veche limbă indo-europeană (proto-iraniană), deci cu mult mai vechi decât ce am pomenit noi până acum. Termenul era „paradaijah”, preluat de asirieni ca „pardesu”, de aramaici ca „pardaysa”, de greci ca „paradeisos”, apoi de romani ca „paradisus”, ca să ajungă azi în forma pe care o știm toți. Ce însemna el? Însemna loc împrejmuit, de unde putem trage concluzia că nu era chiar pentru oricine, și că acolo se intra doar pe bază de invitație sau card de acces. Pe măsură ce concepțiile au evoluat de la un secol la altul, imaginația diferiților autori și-a spus cuvântul iar Paradisul s-a schimbat constant, în funcție de epocă. O idee rămâne însă de bază. Aceea că fiecare a pus în Paradisul lui ceea ce îi lipsea lui cel mai tare și mai tare. Că era vorba de mâncare, de băutură, de fericire maximă, de verdeață, fiecare își imagina Lumea de Apoi în funcție de coordonatele astea. Ba, așa cum am observat ieri, la unii era penurie rău de virgine, așa că asta își doreau ei pe lumea cealaltă. Nu știau în ce se bagă, dacă ne întrebați pe noi. Bomboane și flori, ieșit în oraș, vrăjeli, cheltuială de te rupea și muncă asiduă de convingere, doar ca să dai de una care stă de zici că e împăiată. Și asta zilnic, că o luai de la capăt de fiecare dată. De 72 de ori zilnic, să îți iasă pe nas. Să mai spunem de ifose, nazuri, migrene, pretenții, chirăieli, amenințări, nervi, uși trântite, smiorcăieli, sfadă și bârfe între ele, pupat toate și ținut în brațe pe rând la culcare, apoi și la trezire, căutat în coarne, cadouri, atenții și ținut minte toate aniversările, evenimentele, numele, lucrurile preferate șamd? Apoi, să mănânci zilnic 72 de mic dejunuri, că nu se făcea să jignești vreuna, 72 de cine și tot atâtea mese de prânz... păi să nu îți bagi picioarele în așa viață veșnică? Serios! Mare grijă la ce vă doriți!Uite! Un Paradis ceva mai elegant era ăla viking. Sau alea, că nu era unul singur. Dacă ați crezut că se numea Valhalla, ați greșit. Valhalla era doar palatul lui Odin din tărâmul zeilor, care se numea Asgard. Și fiecare zeu avea câte un palat acolo. La Odin ajungeau ăia care muriseră demn și nici ăia toți. De ce? Pentru că pe lângă Valhalla mai exista Folkvangr, ăsta fiind palatul zeiței Freya, care avea cam aceași funcție ca și Valhalla. Și Freya avea întâietate când veneau ăia răpuși pe câmpul de luptă, ca să își aleagă ea jumătate dintre ei. De abia restul plecau la Odin. În fine.Aici râurile erau de bere, nu existau virgine (deci scăpaseră din start de stres și bătăi de cap), se mai bea un amestec de vin cu mied (un fel de carcalete) și se mânca mistreț fiert, echivalentul cefei de porc cu cartofi prăjiți în ziua de azi. Apoi, sex pe apucate cu dame bine care n-au cunoscut migrenele la viața lor și care nu au cuvântul NU în vocabular, concerte cu Iron Maiden, țigări, dans, tot tacâmul. La finalul fiecărei zile, după party, începea adevărata distracție... adică se luau la cafteală și se omorau ăia între ei ca în filmele cu Asterix și Obelix Până dimineața se vindecau sau reveneau la viață, numai ca să o ia iar de la capăt. Așa se pregăteau ei pentru Apocalipsă (Ragnarok), când chiar trebuiau să se bată cu inamicul adevărat. Ei, vedeți? Parcă îți mai vine inima la loc. Și parcă sună mai bine decât ăla cu virginele!#MicaDoză #CulturăGenerală #paradis #Rai #indoeuropeni #valhalla #virgină #folkvangr #odin #freya #apocalipsă #mesopotamia #câmpiileelizee #hinduism #Egipt ... See MoreSee Less
View on Facebook

1 week ago

Am atins ieri mai multe subiecte sensibile fără să fie cu intenție, așa că e de datoria noastră să venim cu lămuriri. Spre exemplu, am vorbit despre virginele alea care îi așteaptă pe cei merituoși în Paradis. Mă rog, v-ați dat seama că e vorba de Islam. Ca să nu înțeleagă lumea greșit anumite cestiuni despre virginitate, vom penetra subiectul, pardon de expresie, pentru a vă lărgi vouă orizonturile și pentru a vă satisface curiozitățile. Fiți atenți, că va merge ca uns!Ideea asta cu virginitatea ca dovadă de neprihăneală, cinste și altele asemenea e veche. Destul de veche. De unde putem deduce că frustrări bărbătești au existat de ceva vreme prin anumite culturi. Care sunt alea? Vom vedea imediat. Prin vechile scrieri indiene, gen Mahabharata and Co., nici vorbă de așa ceva. Pentru un popor care a oferit lumii Kama Sutra încă din secolele III-IV î.Hr. ar fi fost chiar culmea să mai ai și pretenții din astea de virginitate. Ori că că, ori că că. Ori virgină și stă ca scândura, ori profesionistă și face cu tine ca porcul cu celofanul. Nu se poate amândouă. Băieți de comitet, indienii au ales a doua variantă și și-au văzut fericiți de treburi. Mă rog, recomandau să nu sari și tu măsura, dar nu îți luau capul dacă te cufundai din când în când în butoiul cu plăceri trupești.Pe la egiptenii antici, pe la sumerieni, akkadieni și alții din zonă, fix la fel era. Nu puneau preț pe virginitate și dădeau ca surdu` în tobă când se prindeau unul pe alta pe acolo. De fapt, la sumerieni, sexul era un element central în cultură. Zeii o făceau între ei, o făceau și cu muritorii, iar muritorii făceau ce am zis mai sus. A se reaminti scena în care zeița Iștar vrea să se dea în bărci cu Ghilgameș. Pe egipteni, oameni de caracter, îi durea la bască de virginitate și nu aveau pretenții de așa ceva la căsătorie. Tot ce se cerea era ca ăia care se căsătoreau (asta se întâmpla automat când se mutau împreună) să își fie fideli unul altuia. Atâta tot!În ce îi privește pe greci și romani, ei o apreciau dar nu o prea încurajau. Spre exemplu, grecii aveau două zeițe virgine, Atena și Artemis. În caz că nu știați, denumirea Partenonului din Atena vine de la termenul „partenos”, care înseamnă virgin. Nu pentru că se întâlneau numai virginii acolo, ci pentru că el era dedicat Atenei, o virgină. În cazul Artemisei, știți că ea ținea la castitate, și vă amintiți povestea în care ea îl transformă pe Acteon în cerb, pentru a fi sfâșiat de propriii câini, doar pentru că trăsese cu ochiul la ea când făcea duș, se epila pe picioare, ce spanac făcea ea acolo. De aici putem deduce și faptul că a fi virgin poate aduce grave tulburări la scufiță, de ajungi să ai dereglări din astea de comportament. Să nu uităm de romani, ei au creat ordinul vestalelor, virgine care intrau ca preotese în slujba zeiței Vesta și era musai să rămână caste până la 30 de ani. Aveau o grămadă de avantaje, dar și dacă se întâmpla să calce pe bec, feșteleau grav flamura, că erau îngropate de vii. Apropo de vestale, cică erau așa pure că puteau face tot felul de chestii de ți se ridica părul pe mână de frică. Spre exemplu, una pe nume Tuccia, prin secolul al III-lea î.Hr., și-a dovedit virginitatea cărând apă cu un ciur. De aia, dacă vă uitați la picturi medievale, renascentiste șamd, și vedeți personaje feminine cu o sită în mână, să știți de la noi că e vorba de virgine. Vezi foto cu Elisabeta I a Angliei. Obsesia cu virginitatea apare în iudaism, ea fiind preluată și exacerbată de celelalte religii avraamice. Acolo începe să fie văzut sexul premarital ca un păcat, iar virginitatea ca o virtute. Asta se aplica în special femeilor căci, excepție făcând călugăria, ca bărbat te râdeau și curcile dacă nu treceai și tu printre cracii babei. După cum puteți lesne observa, cu ocazia asta începe perioada nasoală a istoriei. Doar că, din lipsă de spațiu și pe motiv că noi cu asta începusem, ne vom opri la virginele alea din Paradis. Pentru început, să știți că nu există nicăieri în Coran vreun număr de virgine. Nici 72, nici 80, nici 150. Treaba asta a apărut câteva secole mai târziu, respectiv prin secolul al IX-lea, la un învățat arab, Al-Tirmidhi pe numele lui, care scria despre viața Profetului. Ăsta spune că Profetul ar fi menționat o răsplată paradisiacă de 72 de soții și 80.000 de servitori pentru orice merituos. Fază care a tot fost preluată ulterior, deși numărul s-a mai schimbat în 70, și au tot apărut comentarii și dezbateri. Oricum, pasajul ăsta rămâne controversat în Islam, dar există niște lucruri certe, și pe astea le relatăm.Virginele alea se numesc houris (sau hur). Nu au apărut prin naștere, deci nu prea sunt Homo sapiens. Cică ar avea ochi foarte frumoși, negri, sunt de o frumusețe răpitoare (ceea ce ne-a scutit de o întrebare apropo de virginele alea promise), sunt epilate complet (au doar gene, sprâncene și părul de pe cap) și, mare atenție, sunt transparente. Așa transparente că le poți vedea măduva oaselor. Între noi fie vorba, cine a găsit în asta un etalon de frumusețe, trebuie să fi avut niște pitici gravi pe creier. Las-o în spanac, că dacă vezi așa ceva în casă nu mai ai nevoie de laxative toată viața ta! Stai numai beat să-ți faci curaj, și dormi numai cu lumina aprinsă. Și nu e una singură, sunt multe, taică! Tocmai ai devenit personaj central în filme porno cu extratereștri. În fine.Apropo de filme din alea, cică sexul cu niște houri ar fi așa tare, că nici nu poți să îl testezi pe lumea asta. Pur și simplu, ai leșina de plăcere încă de la început, ceea ce oricum s-ar fi întâmplat dacă vedeai o femeie complet transparentă, doar cu scheletul la vedere. Ah, și ele au fie 33 de ani toate, fie sunt de aceeași vârstă cu merituosul, ca să nu existe disensiuni în familie. Cert e că sunt veșnic tinere, se revirginează la loc după ce ai terminat treaba, nu merg niciodată la toaletă și nu au menstruație. În schimb, la bărbații care și-au câștigat dreptul la fericire eternă, iar mare atenție, erecția e veșnică! Puii mei, știam că asta e boală! Apoi, să te plimbi și tu acolo prin Paradis cu băieții (nu poți să o ții numai într-o tăvăleală cu transparentele), să ieși la un vin (chiar e voie), și toți să te salute soldățește de sub cearceaful ăla? Pare cel mai dubios club posibil în care să te bagi. Pe bune! Ce discuție filosofică să ai cu colegii, când toți stau ațintiți spre tine, că nu am găsit alt termen? Te apleci și tu după un ciorchine de struguri, și îl vezi pe Ahmed cu erecția cât Casa Poporului în spatele tău, urmat de vreo 20-30 de bărboși din ăia. Păi nu îți rămâne boaba în gât de frică? Mai mănânci struguri vreodată? Din părți! Acum, că iar am lungit-o, o să mai spunem că toate datele astea vin, așa cum spuneam, din alte scrieri decât Coranul, în special cele care au descris viața Profetului, învățăturile șamd. Fiind scrise în arabă, lasă loc de multe interpretări. Spre exemplu, zic unii învățați, termenul hur vine din aramaică, o limbă cu care araba are ceva legături semantice. Iar în aramaică, hur înseamnă alb. Deci nu virgină ar fi traducerea corectă, ci struguri albi. Asta primești în Paradis, struguri albi, căci ar fi plin pe acolo de așa ceva, din câte se spune. Te-ai scos! De bine ce explicasem că nu te mai atingi de ei nici bătut. După atâta chin și jale pe lumea asta la cât de urât ai fost că nu te lua nici tramvaiul, și când să zici și tu că devii jucăria sexuală, terenul de antrenamente și ce mai vreți voi, al celor mai tari personaje feminine când e vorba de sex, tu să te trezești cu o strachină de struguri. Păi să nu te arunci din nou în aer?#MicaDoză #CulturăGenerală #sex #virginitate #paradis #castitate #creștinism #islam #iudaism #Mahabharata #Erecție #kamasutra #Houri #partenon #Atena #Artemis #casapoporului #coran #virgin #virgină #vestale ... See MoreSee Less
View on Facebook

2 weeks ago

Despre ce să mai vorbim noi azi? Uite, propunem să vorbim despre opere de artă căci de multă vreme nu am mai atins subiectul. Ca să fim mai exacți, azi vom vorbi despre lipsa nasurilor la statuile antice. Ați observat probabil că foarte multe statui din perioada antică și-au pierdut nasul la un moment sau altul. Și de aici întrebarea: de ce tocmai nasul? Nu de alta dar, iată, lumea nu știe. Ca un exemplu, când a fost nebunia cu mișcările alea BLM, anti istoria albilor sau naiba știe ce mai voiau și ăia, s-au găsit niște deștepți care să spună că, în Egiptul Antic spre exemplu, au venit grecii și au distrus nasurile statuilor pe care le-au găsit pentru că alea aveau chipuri de persoane de culoare, iar elenii ar fi fost niște rasiști arieni care nu suportau așa ceva. Te doare mintea. Ca să tăiem din fașă orice tentativă de eclipsă din asta mentală, vom explica noi cum stătea treaba. Primo, dacă e de acuzat cineva, Issac Newton e ăla. Daaa! Fix el. El a inventat legea gravitației, iar gravitația a jucat un rol important în ecuația asta. Dacă își vedea și ăla de treaba lui, să facă o plăcintuță, un compot, un ștrudel sau altceva cu mărul căzut în cap (sanchi, știm că e mit faza cu mărul picat în freză, dar facem și noi spirite), altfel ar fi stat treaba azi. În ce privește legea eroziunii, nu avem pe cine acuza pe persoană fizică, pentru simplul motiv că nu există așa lege. Ca o primă concluzie, unele statui și-au pierdut protuberanțele din cauze strict naturale. Csf! Ncsf!Daaar, dacă ne gândim la statuile grecești masculine, ca un exemplu, ele au și alte protuberanțe, părți ale corpului proeminente, care nu au căzut. Și atunci intervine o altă întrebare. De ce le-a picat unora doar nasul și nu și mânerul burții? Nu se zice că nasul mare e un indiciu clar pentru...? Deci, din punct de vedere tehnic, dar și din cel științific, ar fi trebuit să pice amândouă. Ete că n-au picat sincron. Poate o fi fost nasul mai sus, forța de atracție gravitațională mai mare, naiba știe! E multă speculație aici iar noi, știți foarte bine, analizăm serios și exhaustiv doar ceea ce e dovedit științific. Astfel, ajungem la un alt motiv bine întemeiat.Prin Egiptul Antic, cunoaștem toți, aproape orice era sacru. Inclusiv statuile. Sau mai ales ele. Se considera că statuia e un receptacul în care un zeu putea intra oricând pentru a putea comunica oamenilor ce avea de comunicat. Sau, și mai simplu, să îi comunice oamenii lui, că zeii din statui nu prea se oboseau cu vorbitul. Astfel, dacă distrugeai forța vitală a unei statui, distrugeai receptaculul și totul se transforma într-un pietroi fără valoare. De aici și distrugerea nasului căci, evident, ăla era locul prin care se respira, suflul vieții, ați prins-o. Plecând de la ideea asta, unii faraoni aveau boală din varii motive pe ăia de dinaintea lor. Și pentru asta le distrugeau statuile, ca să îi pedepsească pe cei întruchipați acolo, post mortem. V-am mai povestit noi că tăierea nasului era o practică des întâlnită la egipteni. Ba chiar creaseră o așezare prin Palestina, Rinocorura pe grecește, în care îi exilau pe toți cei care făcuseră nasoale și își pierduseră nasul din cauza respectivă. Asta și însemna denumirea, gen „tăierea nasului”. Iaca, pedeapsa se ducea și către statui, deși nu stătea nimeni să se umerească cu ele cel puțin 400 de km până în Palestina. Asta putem spune că a fost prima variantă de iconoclasm.A doua variantă de iconoclasm vine de la profesioniști, adică de la creștini, care au luat la mână cam tot ce au putut prinde în materie de statui antice. Rugăm a se vedea foto. E clar că nu poți să dai vina pe gravitație în cazul Afroditei din Atena. Doar n-a căzut creștinul cu dalta în chipul statuii, în mod repetat, pentru a-i reteza nasul și a-i scrijeli o cruce în frunte. E destul de evident ce a vrut să spună autorul în opera sa în cazul de față. Cum ar veni, urau superstițiile păgâne, gen alea cu nasul, dar era bine să crezi puțin în ele, așa cât să nu îți meargă rău pe parte economică. La fel s-a întâmplat și în a treia variantă de iconoclasm, cea islamică, unde s-au luat la puricat statuile omise de creștini. Aici, băieții lucrau la nivel industrial, a se vedea și poveștile care leagă dispariția nasului Sfinxului de un fanatic religios musulman.Chiar! Voi v-ați gândit cum funcționa mintea ălora care distrugeau statui din motive religioase? Oare ce ziceau ei în capul lor? Că ajung în Paradis și acolo îi întâmpină fie vreun șef important de departament, fie chiar Il Capo, ca să îi întrebe ce au făcut ei în timpul vieții. „Păi, Boss, am căsăpit vreo două`j de statui. Praf le-am făcut nasul, că așa auzisem eu că trebuie. Dacă ai ști ce zdroabă a fost, ce stres pe mine! M-au trecut toate năplăielile. Da` mai dă-le dracu`! A meritat. Existența lor era oricum futilă”. „Pfuaaai, ce taaaareee ești, băi, Futilă! Așaaa cevaaaa! You`re my hero!!! De-aia îmi place mie să lucrez cu băieți ca tine. Voi, ăștia mai săraci cu duhul, de prindeți greu și uitați repede”, ar fi zis Divinitatea vizibil emoționată. „Ia mergi tu în față, vezi de treci pe lângă cârdul ăsta de enoriași care au ținut toate posturile, treci și de ăia care au dat bani la biserică, și mergi drept înainte la casierie. În capăt faci prima la dreapta! Cu tupeu, că meriți! Spune-le ălora că am zis Eu să îți bifeze imediat niște virgine, că doar nu degeaba s-au păstrat și alea caste toată viața! Pentru băieți dintr-o bucată, păroși și urâți cu crengi ca tine s-au menținut ele așa. Visul lor! Kama Sutra cu perversiuni o să scrie pe voi în cel mai tare dormitor din Paradis, din ăla cu bilă de discotecă! Apropo, vezi că berea și covrigeii sunt din partea casei. Te-am pupat, Futilă! Pa! Am fugit că am niște treabă. Mai vorbim!”.Cam așa trebuie să fi gândit ăia. Altfel cum?#MicaDoză #CulturăGenerală #iconoclasm #statuie #Nas #distrugere #antichitate #Egipt #Grecia #sfinx #creștinism #Palestina #Afrodita #Atena #fanatism #religie ... See MoreSee Less
View on Facebook

2 weeks ago

Trebuie să mărturisim azi un secret. Am scris ultimele postări cu gagici scandinave în speranța că uităm de o postare tot de săptămâna trecută, aia cu ratarea la mustață a colonizării estului Mării Negre de către englezii medievali. Era dovedit științific că niște blondine din alea vikinge fac minuni la sănătate și te ajută să uiți de toate. Nț! Nu funcționează. Tot la colonizarea aia ne-a rămas gândul.Vă dați seama ce ar fi fost dacă se stabileau englezii aici pe la anul 1075? Numai la primul gând care îți vine în minte, și îl și vezi pe Guardiola și pe toți ai lui mușcând gazonul de ciudă după ce FC Forward Modelu le-ar fi marcat al șaptelea gol în finala FA Cup! Scriitoarea aia a lor multimiliardară n-ar mai fi scris că Harry Potter învăța la Hogwarts, ci la Academia de Vrăjeli de la Mizil, adevărata școală a vrăjitoarelor. Agentul 007 ar fi sedus spioance sovietice nu prin Hawaii, ci la Pucioasa, acolo unde ai atât avantajul că poți face băi de nămol, cât și să cumperi creioane din alea uriașe, artizanale, de pus pe perete, direct de la șosea. Am fi avut universități de pe vremea lui Litovoi și Seneslau, ungurii ne-ar fi adus tributul doar dacă ne flexam puțin mușchii la ei, Turcia ar fi fost doar o provincie în care să numim sultani după cum aveam noi chef, iar pe bulgari îi lăsam așa cum sunt și acum, doar ca să vină să muncească la noi ca forță ieftină de muncă. Frumos tare ar fi fost! Bașca, am fi avut și un ditamai Turnul Eiffel. Da, ați citit bine, un Turn Eiffel mai mare ca ăla din Franța. E adevărat că multe din postările astea sunt scrise după o zi de muncă, după ce culcăm copilul (de obicei cam pe la miezul nopții) și că, uneori, mai apar și greșeli. Dar de data asta nu am comis-o. Cum? Nu știați că englezii trebuiau să aibă un turn aproape identic, doar că mai mare decât ăla de la Paris? Aaa, imediat vă explicăm cum a stat treaba. O rezolvăm noi numaidecât.Cică pe la anul 1889, anul în care s-a inaugurat Turnul Eiffel, la eveniment a participat și un anume Sir Edward Watkin, parlamentar britanic și magnat în industria căilor ferate. Și, în loc să se bucure și el de reușita inginerească, ăstuia i s-a pus pata rău de tot. Englezul tot englez. Cum adică să facă francezii ditamai simbolul falic de 300 de metri la ei în capitală, iar englezii să rămâna cu ea mică? La Catedrala Saint Paul ne referim, că ea era cea mai înaltă clădire londoneză la vremea aia, cu un rahat de 111 metri. Onoarea britanică nu putea suporta așa afront. De unde se înțelege că omul și-a pus la dispoziție fondurile uriașe doar ca să aibă și Londra un turn din ăla, dar musai să fie mai mare și mai luxos (cu aproape 46 de metri mai înalt trebuia să fie). Cu avizele o rezolva el, că era băiat descurcăreț. Zis și făcut, a organizat un concurs de design cu un premiu baban, a ales un model, a creat o companie pe nume Metropolitan Tower Construction și s-a dus ață la Gustave Eiffel ca să îl convingă să construiască magaoaia. Apropo, turnul londonez trebuia să aibă la etaje niscai restaurante, un hotel de 90 de camere, săli de bal, expoziții de artă și știință, grădini suspendate, băi turcești, săli de teatru șamd. Ultimul etaj ar fi trebuit să găzduiască nu doar un observator astronomic, dar și un sanatoriu, că aerul e mai curat la înălțime, face bine la plămâni, știți cum e. Faza nasoală a fost că Eiffel a refuzat. Îi era că îl linșează francezii dacă trădează cauza națională.Drept urmare, Watkin s-a reorientat spre un arhitect scoțian pe nume Sir Benjamin Baker. Scoțian a vrut, scoțian a găsit. Ăla a început cu ieftinelile, că merge și cu materiale de la niște băieți pe care îi știe el, cu picioare de susținere mai puține, că funcționează dacă legi cu o sârmă, dacă bați un cui unde trebuie...treabă scoțiană. În fine. Baza s-a turnat în 1892, iar construcția a început în 1893. În 1895 au terminat primul nivel și cu el au rămas. De ce? Păi, și-au dat seama că studiul de fezabilitate nu era bun, solul era mlăștinos iar baza începuse să se bălăngăne. Cum făcuseră rabat și de la picioarele de susținere, și-au dat seama că doar alea patru pe care le păstraseră ei din planul original nu erau suficiente să țină ditamai hardughia. Și mai băgaseră banii și într-un teren de cricket și un lac de agrement, ca să vină puhoiul de turiști străini. Ce să mai construiești? Se alesese praful. Watkin s-a retras din afaceri, compania a intrat în faliment, iar turnul (atât cât era) a fost demolat în 1904. Mai spunem la final doar că Turnul Watkin a fost înlocuit câțiva ani mai târziu cu ceva la care englezii chiar nu aveau rival la vremea aia. S-au gândit ei la ceva la care francezii nu ar fi fost în stare la nivelul anilor `20. Dap, despre fotbal este vorba. Pe locul pe care fusese fundația s-a construit Stadionul Wembley, zis și Templul Fotbalului. Asta a fost, acum știți! Sperăm că ați avut răbdare să citiți mega postarea de azi până la capăt. #MicaDoză #CulturăGenerală #TurnulEiffel #turnulwatkin #Londra #paris #edwardwatkin #GustaveEiffel #construcții #stadionulwembley #harrypotter #inginerie #lux #MareaBritanie ... See MoreSee Less
View on Facebook

2 weeks ago

Rămăsesem vineri la povești cu tipe scandinave din Evul Mediu și reușitele lor pe plan profesional. Așa cum am promis, că doar nu ne-am dat lebede degeaba, mai avem una bucată din asta, și asta vom prezenta. Ca să nu credeți și că alea erau bune doar ca să se bată, azi avem un caz aparte. Nu e vorba de vreo războinică, ci de opusul uneia, mai precis o tipă căreia i-a plăcut să călătorească, să vadă lumea, să aibă o familie, chestii din astea. De ce e mai deosebită decât restul populației planetei veți vedea imediat.Pe duduia de o pomenim azi o chema Gudrid. Apropo, vedeți că are legătură cu tot ce am scris săptămâna trecută despre scandinave. Deci, dacă nu ați citit, băgați repede ultimele două postări, că popa nu cântă de două ori pentru o babă surdă! Bun! Cum ziceam, o chema Gudrid, era din Islanda și era și foarte iute de picior, în sensul că se măritase încă de pe la vreo 14-15 ani cu un negustor pe nume Thorir. Treaba ei, nu ne privește pe noi.Ce ne privește este că povestea ei începe atunci când este găsită pe mare, naufragiată, alături de Thorir și de jumătate din echipajul cu care ăștia plecaseră pe mare cu nu știu ce treabă. Cine a găsit-o? Leif Erikson, băiatul lui Erik cel Roșu. Leif era deja o celebritate, ajunsese în America, ba se și întorsese, iar acum făcea comerț cu lemn, cu struguri și ce alte chestii se mai puteau vinde la vremea aia. Cert este că i-a adus pe ăia în Groenlanda, numai bine să moară toți de o boală dubioasă. Singura persoană care a supraviețuit a fost Gudrid.Tipa cică era chiar frumușică, știa să se poarte, să cânte și cică mai era bună și la alte chestii, motiv pentru care fratele lui Leif Erikson, Thorstein, a pus ochii pe ea. S-au luat cu acte la primărie, cu tot tacâmul, și au plecat rapid în America să îl caute pe un alt frate, Thorvald, care se auzise că o mierlise stupid de mâna nativilor americani. Treaba e că nu au ajuns nici ei prea departe, că i-a prins o furtună, iar naufragiul le-a pus capăt vilegiaturii. Cumva au reușit să se întoarcă în Groenlanda, unde și Thorstein a murit de nu știu ce boleșniță. Acum, între noi fie vorba, Gudrid era deja la al treilea naufragiu din trei călătorii bifate (mai avusese unul și cu tat`su când s-au mutat în Groenlanda), și doi soți ai ei muriseră în condiții similare, dacă nu identice. Se pare însă că nimeni nu s-a gândit că tipa ar purta ghinion sau că ar avea probleme de alt gen, de a rămas văduvă a doua oară la vârsta de 17 sau 19 ani. Ideea e că fătuca s-a reorientat rapid și s-a măritat cu un alt negustor, unul pe nume Thorfinn. Neam de viking, ăsta nu se uitase că e cu piaza rea după el, așa că a organizat o expediție în America, aia în care a mers și Freydis, fata lui Erik cel Roșu, cea despre care vorbisem data trecută. Buuun! Acum începem să vedem ce a făcut ea deosebit de merită menționată. Păi, Gudrid a fost prima femeie din lumea asta despre care avem date că ar fi născut un copil european în America. Snorri îl chema pe ăla mic. Dar, nu uitați, nici expediția asta nu a ieșit cum trebuie, că după trei ani s-a lăsat cu scandal cu nativii, iar scandinavii au plecat ramburs (câți au mai apucat).Așa a ajuns Gudrid înapoi la locurile natale din Islanda, unde s-a apucat de fermierit, de creștinism, și alte chestii pașnice și folositoare sănătății. Pe la vârsta de 40-50 de ani, atunci când juniorul Snorri s-a așezat la casa lui, Gudrid și-a luat o bocceluță, o sabie și cam tot tupeul de care putea da dovadă, apoi a plecat la Roma în pelerinaj. Da, la Roma. Și asta pe jos! A străbătut ea Europa de la nord la sud, a văzut Roma, a mâncat o pizza, a testat și înghețata locală, plus un vin italian, s-a bronzat puțin la nudiști la Mediterana, a făcut shopping și s-a întors acasă. Tot pe jos, că face piciorul frumos. Așadar și prin urmare, ca să concluzionăm, avem așa: prima femeie care a născut în America. Apoi nu doar că a ajuns în America, dar a făcut și drumul ăla până la Roma, adică mai mult decât făcuse orice alt scandinav medieval... ever. Două recorduri grave. La final a dat-o cu basca de pământ că s-a călugărit la ea în Islanda dar, na, a fost opțiunea femeii, nu ne privește pe noi ce a ales ea să facă cu viața ei. Măcar de ar fi încercat unii să facă ce a reușit ea pe la anul 1.000. #MicaDoză #CulturăGenerală #scandinavia #Groenlanda #roma #america #leiferikson #erikcelroșu #viking #record #naufragiu #călătorie ... See MoreSee Less
View on Facebook

De pe Facebook adunate