Cât a plagiat Shakespeare în Othello?

În „O mie și una de nopți” există o poveste ceva mai dubioasă. Se numește „Povestea celor trei mere”. În povestea asta, un pescar găsește un cufăr pe care, neștiind ce e în el, îl trimite guvernatorului local. În cufăr, puf, era cadavrul făcut bucăți al unei tinere. Deci, clar nu e o poveste pe care să o spui copiilor, dacă vrei să nu îi distrugi psihic de la o vârstă fragedă. Ideea este că guvernatorul local îl cheamă pe vizir și îl pune să rezolve cazul în trei zile, altfel o mierlea chiar el. Bună abordare, dacă ne întrebați pe noi.

Vizirul face rahatul praf și, când se pregătea să se predea autorităților, iar puf, apar doi indivizi la el. Unul tânăr și unul bătrân, amândoi pretinzând că sunt criminalul. Nu o lungim, ideea este că tânărul știa mai multe detalii decât moșul (ăsta era socru-său care voia să îl scape), și spune ce se întâmplase. Aia din cufăr era nevastă-sa. Care, la un moment dat, dăduse o boleșniță peste ea și nu se putea face bine decât dacă mânca un soi de mere foarte rar. Soțul, la auzul acestor cuvinte, a încălecat pe o șa, șaua fiind amplasată pe un cal, și a plecat să caute mere, că așa face un soț responsabil.

S-a întors după vreo 2 săptămâni cu trei mere, nu cu unul, că poate voia disperata și compot și, în cazul ăsta, l-ar fi pus să se întoarcă de unde venise. Ei, aici începe nebunia. Că tânărul, la vreo două zile după ce sosise, vede un sclavete mergând pe stradă cu un măr din alea trei în mână. Erau mere speciale, nu începeți cu cârcoteli, de aia puteau fi recunoscute dintr-o mie. Luat de gât, sclavetele a zis că are mărul de la iubita lui. Iubită care tocmai primise trei la fel de la soțul încornorat.

Vă dați seama că pe ăsta l-a luat cu arsuri în capul pieptului. S-a dus acasă, a luat-o pe gagică la întrebări, doar ca să descopere că aia mai avea doar două mere, fără să poată explica la interogatoriu unde e al treilea. Deci, clar. Tipul, nervos, a făcut-o bucăți, a pus-o în cufăr, iar cufărul l-a pus în apa mării. Apoi s-a întors acasă unde a dat peste fiu-său, care tocmai voia să îi spună că furase un măr de la maică-sa, dar mărul îl furase apoi un sclavete care știa deja povestea călătoriei tipului. Aaaa, păi să nu îi tragi un cap în gură lu` ăla micu`? Păi acum venea, panarama? După ce se consumase fapta? În fine. Ne oprim aici cu povestea, ea e mai lungă și, cum vă spuneam, tare dubioasă. Ne întrebăm însă dacă nu cumva v-a sclipit un beculeț până acum.

Dacă nu a sclipit beculețul, vom spune că un italian pe nume Giovanni Battista Giraldi, scriitor foarte prolific din secolul al XVI-lea, din Ferrara tipul, a scris la un moment dat o culegere de povești de dragoste, numită Hecatommithi. 100 de povești, grupate câte zece. Decameron în decameron, că oricum ăla fusese modelul. Și între poveștile astea, la secțiunea „gelozie”, apare povestirea „Un Capitano Moro”. Sau „Un căpitan maur”. Inspirație clară din Șeherezada, cu gelozie, soție nevinovată ucisă pe baza unei mărturii false, dramă, sex și groază. Acum sigur s-a aprins beculețul. Dacă nici acum nu s-a aprins, sigur vă filează! Ca să îl reparați, mai puneți și voi mâna pe câte o carte!

Spre exemplu, ia luați voi și citiți „Othello” de William Shakespeare. Ce o să vedeți acolo? Că omul s-a inspirat puțin din Giraldi. Cât? Păi, nu a luat decât introducerea, cuprinsul, încheierea, morala și personajele. Ca parte originală menționăm numele Othello și Iago. Desdemona era Disdemona la italian, deci nu se pune. Ah, a mai fost original și cu strangularea. La Giraldi, Disdemona e ucisă cu o șosetă umplută cu nisip. Ei, dragii noștri, iaca de unde s-a inspirat aldi nen`tu Will, la fel cum făcuse și când a plagiat grosolan povestea lui Romeo și a Julietei. Dar pe asta v-am povestit-o deja acum mai multă vreme, n-are rost să vă distrugem visele din nou.