Statistici despre cea mai riscantă meserie din Roma antică

Statistici, statistici, statistici! De când nu ați mai avut voi statistici la botul calului, așa cum dădeam noi până nu demult? Ia să vedeți ce statistici duioase și educative v-am pregătit pentru azi! Mușchi ca cablul de oțel vor crește pe neuronii voștri, garantat! Și ca să fie treaba bună, vă dăm statistici din Roma antică. O perioadă elegantă, care nu enervează pe nimeni (și dacă enervează e strict problema lui), nu e ca și cum v-am da acum statistici legate de cât s-a furat anual la noi în țară. Ce să mai facem cu voi nervoși după aia? Deci, buun!

Dacă ați întreba la piață, la biserică, la bufet, sau unde mai mergeți voi, care era cea mai riscantă meserie din Roma antică, peste 90% dintre interlocutori (că tot vorbim despre statistici) ar spune că meseria de gladiator era aia cea mai dură, cu șanse de supraviețuire egale cu aproape zero. Nț! Complet fals. Gladiatorii nu mureau ca în „Gladiatorul” sau ca în pornachele ăla soft pe nume „Spartacus”. S-ar fi terminat populația din provinciile ocupate în maxim zece ani în ritmul ăla. Gladiatorii aveau o medie de viață de 27-30 de ani, ceea ce pica tantoi pe tantoi, că tot cam atât trăiai și dacă nu erai gladiator. Ceea ce ar trebui să vă dea de gândit.

Spre exemplu, un gladiator mai mult se antrena. De luptat, lupta cam de 2-3 ori pe an. Și, mare surpriză, nu murea de fiecare dată. Asta înseamnă că exista un individ (lanista în latină) care plătea masă, cazare, căcare, antrenamente, gagici sau băieți, reclamă, plus alte chestii trebuincioase unui luptător de la vremea aia. Plus că gladiatorii trebuiau să fie grași, nu cu pătrățele pe abdomen cum ați văzut voi la Hollywood. Și, cum ăla băga un porcoi de bani în ei, clar că nu îi convenea să îi mierlească la prima confruntare. Evident, riscurile meseriei, dacă dădea unul banul ca să vadă mortăciuni în arenă, se rezolva și asta, dar numai pe sume astronomice. Așa că, statistic vorbind, doar 10-20% dintre gladiatori sfârșeau pe nisipul arenei. Unii zic doar 5%, dar hai să păstrăm procentul mai mare.

Cea mai nasoală meserie, în sensul că avea cea mai mare rată a mortalității, era aia de împărat. Și, tot statistic vorbind, aici șansele de a muri de moarte naturală (asta însemnând fro boleșniță sau frun fenomen natural) erau de doar 32,5%. Adică aveai 68,5% șanse să te culci viu și să te trezești mort, cu vreo baionetă în spate sau cu o bardacă de otravă în meniu. Luați un pix și o foaie și comparați 10-20% cu 68,5%! Vedeți ce vă dă. Și acum să exemplificăm!

Conform unui studiu publicat de niște băieți care au stat să se ocupe cu așa ceva, din anul 27 î.Hr., anul numirii în funcția de împărat a lui Octavian Augustus, și până la anul 476 d.Hr., anul morții lui Romulus Augustulus, împărații romani au murit după cum urmează: 32,5% cauze naturale, 50,6% cauze de asasinat, 7,8% și-au luat singuri piuitul, 9,1% au murit în bătălie sau din cauze necunoscute, că nu se știe ce i-a lovit mai întâi (securea, pumnalul sau cucuta). În total, 100%.

Dintre astea, cea mai de rahat moarte, ca să ne exprimăm astfel, în sensul de cât de ghinionist poți să fii (?), o declarăm pe cea a împăratul Marcus Aurelius Carus (282-283 d.Hr.). Pe ăsta l-ar fi lovit fulgerul fix când avea el chef să se bată cu sasanizii. Dacă l-a lovit fulgerul înainte sau după ce fusese otrăvit de oamenii lui Dioclețian, asta nu se mai știe sigur. Cum ziceam, cât de ghinionist poți să fii? Mănânci numai fructe și legume, bei numai ceai de rostopască, faci sport de dimineață până seară, sex numai în scop terapeutic, mergi la psiholog ca să ai nervi de granit, nu fumezi, te înconjori de bodyguarzi care să țină la distanță orice inamic… și? Și te trăznește la prima ploaie mai serioasă, când ai ieșit și tu să o scuturi afară din cort, că nu se făcea să trântești un pișu înăutru. Păi să nu-ți bagi picioarele în ea de viață și de domnie?