Scurtă istorie a înotului (partea a III-a)

Tot despre înot și istoria sa zbuciumată. Știați voi, băieți și fete, că, la un moment dat, europenii au cam uitat să înoate? Daaa, s-a întâmplat. Cum? Păi, să vă explic. S-a întâmplat pe la finalul antichității, atunci când romanii și-au dus băile publice mai peste tot, au dezvoltat agricultura, au făcut drumuri și, mai ales, poduri șamd. Ei, având băi cu apă caldă, ce nevoie mai aveai să înoți în râu sau în mare? Apoi, având agricultură și resurse de nici nu mai știau ce să facă cu ele, nu se mai bazau chiar așa tare pe resursele marine. Iar cu podurile, de ce le mai faci dacă stai ca prostul să înoți pe lângă ele? Erau civilizați. Păi, nu?

Pe urmă, a venit creștinismul. Iar zeitățile acvatice au fost primele demonizate, vezi cazul lui Poseidon. V-am mai ținut noi o lecție în care vă spuneam că tridentul zeului mării a ajuns unealtă diavolească, numai bună să te îndese dracii în cazanul cu smoală dacă nu dai bani la biserică. Mulți bani. Apoi, pe baza culturalizării și alfabetizării masive din perioada creștină de început și de mijloc, cu ghilimelele de rigoare, oamenii au început să creadă toate tâmpeniile. Printre ele, cum că apele sunt pline cu monștri. Iar ăia atât așteptau să te hăpăie dacă intrai în apă. Așa se face că, încet-încet, au rămas să înoate doar aia care trăiau pe lângă ape și care chiar aveau nevoie de așa ceva. Pe riscul lor.

Pe urmă, știți toți, niște băieți deștepți au decretat că apa nu e bună nici să te speli cu ea. Drept urmare, au renunțat inclusiv la băi. Ba unii istorici, vezi cazul lui Jules Michelet, chiar numesc Evul Mediu „mileniul fără o baie”. Ăia nu se mai spălau decât când ajungeau pe la vreun sanatoriu, și acolo li se recomandau băi reci ca să nu mai facă pe nebunii. Nici nu ar trebui să ne mire că numărul ălora care mureau înecați crescuse vertiginos în perioada medievală, ba chiar renascentistă, până hăt, în Iluminism. Și, ca să vedeți grozăvie, pe la 1530, în Germania, s-a interzis scăldatul, ca să se evite înecul. În Ingolstadt, oraș universitar de altfel, chiar s-a decretat că, dacă aveai tupeul să te îneci, primeai o papară de bătaie cu biciul de ți se ducea buhul. Asta înainte de a te înmormânta ăia. În 1571, la Cambridge, legea prevedea o amendă de 10 șilingi pentru oricine era prins că înoată. Bașca două lovituri de bici în public. Bașca o zi de închisoare. Dacă repetai figura, erai bun de izgonit din comunitate.

Eheeei, dragii moșului, și uite că de abia prin secolul al XVIII-lea, odată cu Iluminismul, numit nu degeaba și Epoca Luminilor sau a Rațiunii, au început oamenii să se mai culturalizeze, să se alfabetizeze, proces care începuse deja cu Renașterea. Pe măsură ce oamenii începeau să lase popii să cârâie cu spume la gură la adresa „haitei de progresiști” (așa cum mă blagoslovea un cleric dubios deunăzi), au apărut medici care spuneau că înotul, în realitate, chiar e o activitate benefică. Se încuraja nu doar activitatea asta, ci și băile regulate. Daaaar, oricât te-ar fi învățat medicul și profesorul să înoți, nimic nu te convingea mai bine ca armata. Daaaa. Ăia din cârpă scoteau bărbat. Iaca francezii! După ce și-au furat-o de mai multe ori pe mare, și-au dat seama, într-un final, că ăia care se înecau, de fapt, nu știau să înoate. Le-au luat ceva, dar s-au prins până la urmă. Așa au înființat ei École de Natation, o școală de înot care era plasată pe Sena. Au făcut și o școală militară în sensul ăsta, al cărei model a fost copiat și de prusaci, de austrieci, de nemți, de englezi. Toată lumea bună.

Și uite că ajungem și la finalul postării de azi, când pomenim trenul. Ce treabă are trenul cu natația? Păi, are, dar nu vedeți voi. Unde te duceai cu trenul? În principiu, te duceai unde aveai treabă. Dar te mai duceai și la mare, la soare, în concediu, să te bălăcești și tu, să mânci o hamsie la botul calului, să clătești ochiul la gleznele gagicilor (atât arătau și alea, că erau ca niște verze murate la plajă. Zici că venea gerul Bobotezei, așa echipate erau. Vezi foto). Iar cu deschiderea unor astfel de oportunități estivale, evident, învățai și tu să înoți. Era la modă, era frumos, ceea ce vă recomandăm și vouă. Asta a fost cu istoria înotului. Și parcă tot nu poți să nu gândești la ce spunea Platon, că alfabetizarea și înotul merg mână în mână. Iată că așa a fost. Vedeți? De asta a fost el mare om, mare caracter. Că știa ce vorbește. Avea ceva gărgăuni în zeama aia de sub căciulă. Bravo, tati! Felicitările noastre pentru revelația asta.

Acestea fiind zise, noi ne luăm la revedere pe ziua de azi, nu înainte de a vă anunța că nu scăpați de înot nici mâine. Oameni de fier scoatem din voi toți, ca la École de Natation!

0 comments on “Scurtă istorie a înotului (partea a III-a)Add yours →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *