Cum întemeiau grecii antici colonii? (partea a II-a)

Și ajungea grecul la geeeeți! Acolo, ce să vezi? Un bălărău cât casa, stufăriș, țânțărime, șerpărie, că stăteau viperele una peste alta mai ceva ca în filmele de groază. Așa mari se făceau șerpii dobrogeni, că luau mamuții și anacondele la subsoară și fugeau cu ei. De aia nu mai avem noi anaconde și mamuți pe aici, că s-au terminat. Ceva mai încolo însă, că grecul stătea pe catarg, vedea pământ negru, numai bun să pui niscai cereale pe el, niște pomi fructiferi, să crești niște patrupede, frumos tare. Iar pe malul bălții, al Mării Negre deh, vedea niscai barbari care stăteau la un vin sec și jucau table getice sub o umbreluță, în șlipi din lână de oaie, că poliesterul încă nu se inventase.

„Kalispera, băieții! Hola, fetele! Țe fațe golanii? Care bate la table? Sunteți bine, beți un vin de la noi? Uite, noi am venit la voi să fațem comerț!”. Mă rog, naiba știe în ce limbă vorbeau, dar și prin semne cam tot aia era. „Băieții si fetele, azi e ziua voastră norocoasă! Neam de neam n-ați văzut voi țe vă aduțem de la Milet. Aute! Bidzuterii, ulei de măsline, vin grecesc plus, super ofertă, țivilizație”. Se uitau barbarii unul la altul, se uitau apoi la greci, și întrebau și ei: „Tati, dar ce e aia civilizație? E de mâncare, ceva, sau ce e aia?” „Aaaa”, zicea grecul, „păi, țivilizație înseamnă să vă învățăm să scrieți, să fațeți stiință, artă, baie, să fațeți sport. Ia uite la mustăciosul ăla de acolo! Clar a ratat ziua de picioare. Parcă e broască cu pițioruțele alea subțiri. Acum, ia uite și la grecul nostru care scoate ancora din apă cu o singură mână. Antonios Banderas îl cheamă. Aute pătrățele, bicepși, tricepși, plete, deltoizi! Rupere e. E noua modă si toate gadzițile sunt moarte după așa ceva. Pe toți vă învățăm să fiți la fel, de o să leșine fetele de aici si până la Massalia după voi”.

„Bă, măslină, tu nu zici rău. Dar la schimb ce vreți?”, întreba getul nedumerit. „Nimica toată”, zicea grecul, „țe găsiți si voi pe acolo. Niste copaci ar fi buni, niste cherestea, că n-avem un băț de lemn pe la noi prin Elada. Apoi niscai aur, argint, țereale, miere, fier, cupru, bronz, fructe, legume, sare. Ar mai fi bune si niscai vite, niște scrumbie afumată, icre negre, sturion, lapte, brânză, ouă, carne, smântână, pepeni, lână si țe s-o mai găsi. Apropo, petrol aveți? Întreb pentru un prieten. Dacă vă plațe țe v-am adus, batem palma si plecăm să mai aduțem. Într-o lună suntem înapoi. Auzi? Hai că fațem totuși o cașcaravetă aiți pe mal, să expunem marfa, plus un mic depozit pentru când ne-om întoarce. Îl lăsăm pe Banderas si vreo 10 băieți să aibă griză de loc. Da? Hai că v-am pupat, că noi dăm fuguța să aduțem marfă”. Și așa începea totul. Cu un punct de comerț.

Între timp, cât plecau ăia să aducă ce mai era de adus, geții începeau să discute între ei. Și aici interveneau getele, adică fetele: „Auzi, Gelule? Eu m-am săturat. Păi, nevastă de căpetenie de trib sunt eu sau ce moași-sa sunt? De-aia m-ai luat de la mama? Tu, de câte ori pleci în vreo expediție de jaf și pârjol la sud de Dunăre, numai cu castraveți murați te întorci și cu caramele. Neam de târlă ce ești! Mie să-mi iei bijuterii că altfel bag divorț! Uite ce lănțucuri frumoase avea grecul ăla, și inelușe, și brățărușe. Nici nu mai zic de rochițe scurte, peste genunchi. Parcă altfel arăt și eu cu ele. Sunt o doamnă, nu o precupeață, să mă râdă toate țoapele și matracucele din trib. Plus că nici ție nu ți-ar strica niște fibule de aur, niște chestii, să vadă lumea că nu ești prins pe gârlă. Ai și tu o funcție de conducere, dă-o-n moași-sa pe gheață! Cât să umbli așa deșucheat, că căciula aia pleoștită pe cap, parcă ești din neamul lui Scaraoțchi?

Deci nu mă interesează, vinzi tot ce ai și îmi iei bijuterii, că altfel o chem pe mama și dă dracu în capul tău! Nici divorț nu mai bag, că ți-ar conveni ție. Clar? Și vezi că mă duc să văd ce face Banderas ăla pe acolo, să fiu cu ochii pe el. În sensul să nu fure ceva, nu face mecla asta! Ți-ai și găsit pe cine să fii gelos. Stai liniștit, n-ai văzut cum arată? Parcă e crenvurști polonez așa epilat și cu mușchii ăia pe el. Brrr. Nici nu vreau să mă gândesc cum e să vină unul din ăsta dezbrăcat deasupra ta. Horror, dragă!”

Între timp se întorceau grecii, aduceau marfă nouă, extindeau piața, mai adăugau și niște căsuțe pe acolo, mai un gard de protecție șamd. Apoi, Gelu o mierlise stupid într-un scandal cu niște băștinoși celți, iar biata nevastă-sa, tinerică sărăcuța, își storcea lacrimile la pieptul lui Banderas, că se și întreba lumea dacă sunt lacrimi de durere sau de fericire. Treaba e că, în vreo zece ani, colonia era gata. Cam atât dura să se pună bazele. Și începea deja să crească. Mai cu un cuplu mixt (că nu se spune nicăieri că grecii veneau cu fetele lor de acasă. Cel puțin nu în prima fază), mai cu niște ha zestre, mai cu o înțelegere cu foștii proprietari ai unui teren extravilan, mai cu niște mărgele colorate…și tot așa.

Cetatea creștea, înflorea, avea gimnastică, avea știință, artă, comerț, avea băi, clădiri publice, administrative, temple, teatre, cinematografe, magazine, mall-uri, piețe, centre de înfrumusețare cu epilare inghinală, ziduri de apărare, avea terenuri agricole, silozuri, bătea monedă proprie, își trăgea și o mică armată în caz de ceva, o flotă și, peste toate, toată lumea era mulțumită. Păi cum să nu fie? Că localnicii câștigau însutit decât dacă ar fi muncit ei pământul ăla. În plus, mare pierdere nu era, că nici grecii nu ocupau loc cât baronii locali de azi. Pe urmă, și grecii își găsiseră locșor bun, călduț, plin de resurse, atât de multe că puteau duce și la ei acasă, de înflorea comerțul cu de toate, recte economia. Doar să stai și să te dedici pescuitului, filosofiei și filateliei în timpul liber, că banii curgeau gârlă.

Asta să zicem că a fost Histria. Mai vedem și mâine ce și cum, că încă nu s-a terminat cu coloniile antice.