Hai să vă mai ducem puțin cu zăhărelul și să vedem care era treaba cu el, dacă tot ne-am apucat de-o discuție serioasă. Rămăsesem ieri la indienii care au descoperit secretul producerii lui și la chinezii pe care i-a durut fix în moțul băștii de așa invenție. Dar, cum spuneam, chiar și cu lipsa de inspirație a chinezilor, zahărul era o treabă prea tare ca să rămână doar la indieni. În fapt, ați rămâne surprinși câtă lume aflase despre el și la câți ajunsese.
Par example, Darius cel Mare al perșilor, ăla care și-a furat-o de la greci la Maraton, aflase deja în urma unei invazii pe valea Indusului că ăia produceau o „miere” dubioasă, fără să fie făcută de albine, și că mai și trânteau o băutură din planta care dădea miere, deși planta nu avea fructe. Așa s-a zis, așa s-a scris. Ulterior, Alexandru tot cel Mare, dar al macedonenilor, a ajuns și el prin India, în 327 î.Hr., acolo unde un general al lui, Nearchos, l-a înștiințat același lucru pe care îl aflase și Darius cu vreo 150 de ani mai devreme. Faza cu mierea aia dubioasă. Dar, cum Alexandru era mai degrabă adeptul vinului sec, și cum el prefera chestiile mai dure, bărbătești, nu s-a lăsat impresionat de așa dulcegării. Ar fi fost și culmea să te bați cu jumătate de planetă, să ajungi unde și-a înțărcat mutu iapa, doar ca să te întorci de acolo cu niște caramele și un sugoci pe băț. În fine!
Ceva mai târziu, atât prin lumea greacă, dar și prin cea romană, zahărul ajunsese deja sub forma granulelor albe. Daaa. Păi, ce credeați voi? Cine are bani își permite, neică, nu stă la discuții. Dar, probabil, pe filieră se băgaseră și niște chinezi căci, atât grecii (Dioscoride), cât și romanii (Pliniu cel Bătrân, Seneca, Galenus și alții) pomeneau de „saccharon”-ul din India și Arabia, și de proprietățile sale curative. Da, așa au crezut ei, ca și chinezii, că zahărul luat cu apă face bine la o sumedenie de afecțiuni. Oricum costa o poală de bani, așa că nu își permiteau decât ăia putred de bogați să se trateze cu așa ceva.
Indiciul important din toată treaba asta este că, acum 2.000 de ani, zahărul deja ajunsese în Orient. Yeap. Din India era adus până prin Yemenul de azi, și de acolo era transportat cu caravanele la băieții cu bani. A durat ceva până să se prindă arăbeții că pot cultiva și ei trestie de zahăr, ca să nu mai ia la preț de speculă de la indieni, ci doar să vândă astfel. Asta se întâmpla pe la leatul 600 d.Hr. dar cum la ei nu prea era solul tocmai potrivit pentru așa ceva, s-au dus băieții cu trestia unde era mai bine. Adică în Egiiiipt. V-am zis că nu scăpați de egipteni? V-am zis.
Ei, uite așa, la leatul 641 d.Hr., au dat egiptenii nas in nas cu trestia cu zahăr. Dragoste la prima vedere a fost căci, la 710 d.Hr., deja produceau egiptenii de rupeau bara, ba mai și inventaseră niște metode de rafinare noi, de puteau să le dea clasă indienilor. Băieți deștepți, nu jucărie. Plus că și arabii îi preferau din mai multe motive: erau aproape, erau ieftini, erau productivi și, argumentul forte, erau musulmani. Și uite așa au devenit ei principalul producător de zahăr în Evul Mediu. Egipteanul tot egiptean, Până nu era el fruncea, nu se lăsa. Dar nu erau singuri pe plantație egiptenii ăia. Arabii știau potențialul mărfii, așa că au cultivat peste tot pe unde aveau ei niște ha bune de crescut trestie pe ele. Adică Sicilia, Cipru, Andaluzia, peste tot prin Orient, estul Africii, ba au dus trestia până prin Zanzibar și Madagascar să se bucure și ăia de acolo că pot lucra pentru arabi.
Băieți buni, arabii dădeau zahăr la tot cartierul, ba la tot continentul european am putea spune, dar la preț de piele de pui de panda roșu nenăscut. De aici și mitul că îl țineau secret, și că bizantinii și cruciații se îndulceau cu zahăr, doar când capturau de la ăștia. Stați voi blânzi căci, pentru prețul corect, făceai rost și de zahăr. Nu erau nici arabii ăia bătuți în cap să refuze o afacere bună. Hai să vă faceți o idee! Pe la anul 1300, leafa anuală a unui muncitor englez era echivalentul a două lire. Lire care se divizau în șilingi, iar șilingii în pence. Știți cât costa un kil de zahăr (2 livre în măsurătorile de atunci = 900 grame)? Costa fix 2 lire. Leafa pe un an de zile, taică! Ia gândiți-vă voi dacă există azi vreo marfă comestibilă care să vă coste leafa pe un an de zile per kilogram (nu vă minunați, că la cum au crescut prețurile, nu suntem departe). Asta e, nu îți permiteai, stăteai cu ochii prin grad să te uiți cum mâncau arăbeții prăjituri și torturi cu zahăr pudră pe ele, mai ceva ca spuma la halba de bere. Tu puteai să bagi un măr, că era și mai sănătos, tăia și setea… și mai dă-i încolo cu zahărul lor cu tot de șnapani.
Daar, deja pe la începutul secolului al XIV-lea, perioada de glorie a arabilor era cam pe ducă. Pe felie se băgaseră între timp venețienii, care mai puneau și ei la prețul zahărului, că doar nu erau să iasă în lipsă, și ulterior otomanii, care descoperiseră minunea în Cipru, fix la venețieni. Dar, iar ne-am lungit, sperăm că v-ați îndulcit și pe ziua de azi, numai bine că mai avem de povestit și mâine despre neverosimila și, mai ales, incredibila istorie a zahărului.
0 comments on “Zahăr, part II”Add yours →