Despre zahăr, ultima și cea mai importantă parte

Zahăr partea a treia, și ultima, că vă umpleți de furnici dacă mai dăm multe dulcegării din astea. Unde rămăsesem ieri? La arabi. Ăstora trebuie să le mulțumiți, sau să îi înjurați, că a ajuns cultura de trestie în Europa. După cum ziceam și ieri, din estul Africii, prin Orient și până în Andaluzia (ba chiar spre Castellon încolo), plantau ăștia trestie de zici că altceva mai bun n-aveau de făcut. Și cum să nu planteze, când ăsta era caviar pe băț? Se vindea zahărul pe niște prețuri de nici nu știau europenii să scrie atâtea cifre la un loc. Asta afacere!

Dar, na, nici arabii nu puteau să o țină o veșnicie. S-a fâsâit treaba și la ei, iar monopolul pe zahăr a fost pus de venețieni. Bașca adaosul lor, cu manoperă, cărăușie, tot ce trebuie. Rupere era. Cocaină dacă vindeau și nu era așa scumpă. Din fericire nu știau de ea, așa că au rămas să otrăvească lumea doar cu zahărul. Între timp, hop și ei pe acolo, otomanii. Se putea fără martie în post?

Și ăștia erau disperați după zahăr, dar mai ales după profit, de zici că erau politicienii noștri. Mă rog, disperați erau ăia cu bani gârlă, nu omul de rând. Turcul simplu, ca tot amărâtul, se îndulcea cu miere și melasă de struguri, că nu îi pica fesul dacă nu mânca zahăr. În schimb, sultanii trebuiau să arate ce putere financiară aveau ei. De aia, zice-se, la nunta lui Baiazid Întâiul, prin secolul al XIV-lea, a tocmit ăsta niște slujbași ca să arunce cu zahăr peste invitați. Luxul de pe lume. Apropo, obiceiul ăsta s-a transmis mai târziu și la boierii noștri, loco. Și ăștia, ca să arate ce tari sunt ei, aruncau cu zahăr pe jos, pe mese, peste invitați, numa numa s-o vedea ce mult s-a ridicat nivelul de trai în Țările Române. Ba există chiar și o legendă despre un boier român din secolul al XIX-lea, Constantin Dudescu, ce l-ar fi plimbat pe Napoleon cu o sanie, vara, la Paris, pe un drum presărat cu zahăr. Dar nici voi nu trebuie să credeți chiar tot acum.

Ei bine, pe măsură ce au cucerit ei Orientul, Egiptul și insulele de prin Mediterana, turcii au pus mâna și pe culturile de trestie de zahăr. Ba le-au și înmulțit, ca să scoată un ban frumos. Aveau ăștia culturi de trestie în Alexandria, la Damasc, Tripoli, Beirut, Alep, Sidon, Creta, Cipru, Alanya, Adana, Tarsus, Antakya … dar unde nu aveau ei culturi? Numai în Egipt aveau vreo 200 de şekerhane, adică mori speciale pentru produs zahărul, și numai la Constantinopol aveau peste 70 de magazine în care se comercializa zahăr. Asta pe la secolul al XVI-lea. Cică și prin Oltenia, pe la noi, au venit cu trestia, dar nu le-a mers. Nu le-a meeers, că le-au explicat lor niște băieți de-ai locului ce s-a întâmplat, după cum a notat cronicarul turc Büyük Yalan. De bine ce se făcuse trestia ca la fro 4-5 metri înălțime, în vara aia, înainte de a veni turcii să o culeagă spre toamnă, cum era rostul, s-ar fi pus, băi nene, de un crivăț, de o ninsoare, cu vifor, cu vijelie, schimbări climaterice, urât de tot, de a pus-o mai toată palancă la pământ.

Pe urmă, de unde moași`sa o fi apărut un câine, unul urât foamete, rebegit, că s-a apucat al boalii animal și a ros într-o noapte toată trestia turcească, dupe la Giubega încolo, până dincolo de Drăgănești-Olt, de de-abia l-au prins niște oameni pe la Ștorobăneasa și l-au gonit cu pietre. Și bine i-au făcut, că luase drumul înspre Hârșova a dracului cotarlă, auzi tu, probabil că îi mirosise că tocmai era de cules porumbul pe acolo. Prăpăd făcea dacă nu erau oamenii ăia să-l ațină din drum care, na, ar fi meritat și ei o răsplată, o recompensă, dacă îl lăsa pe turc inima.

Oricum, ce mai rămăsese neronțăit de jiganie, vreo 200 de ha înspre Giurgiu, pe la Oinacu, cum ții calea spre Lichirești, n-a fost rost nici de alea. Cică se jucaseră niște draci de copii de-a războiul pe la S`ântă Mărie Mică, și praful s-a ales de toată cultura. Praf și pulbere, că de atunci a început și deșertificarea zonei. Acestea fiind zise, turcii și-au băgat picioarele în ea de cultură de trestie de zahăr dunăreană, ba au renunțat și la ideea de pașalâc, și s-au mulțumit cu ceea ce aveau deja. Dar țineau la prețul zahărului, că fusese fixat de stat, iar zahărul nu a devenit bun de larg consum decât prin secolul al XVIII-lea, atunci când a făcut Haci Bekir primul rahat turcesc autentic, așa cum vă spuneam la începutul săptămânii.

Toată șmecheria s-a stricat odată cu Vasco da Gama, când a găsit ăsta altă rută spre India, și a spart monopolul otoman și venețian. Pe urmă, a mai venit și Cristofor Columb care fix trestie de zahăr a plantat în Cuba, punând bazele unei îndelungate tradiții sclavagiste în Lumea Nouă. După ei, Napoleon, care s-a bășicat el pe afacerile cu zahăr de trestie, a blocat importurile, și le-a dat ordin alor lui să scoată zahăr din pământ, din iarbă verde, că de trestie nu mai pupă. Iar francezii, băieți socotiți, au luat sfecla de la nemți, că ăștia deja descoperiseră că are și zahăr în ea, asta pe la 1747. Dar, de aici, cu sfecla și restul, le știe deja toată lumea. Asta a fost

PS – în secolul al XVIII-lea, în Țările Române, zahărul turcesc costa cam echivalentul lefei pe cinci zile de muncă ocaua. Ăla venețian costa cam leafa pe șapte zile. Ca să știți.

Sursa foto: pixabay.com