Ce însemna să fii încornorat, la origini?

Despre cornițe, partea a doua. Așa cum ziceam ieri, coarnele aplicate unui personaj uman au o dublă semnificație în vremurile noastre moderne. Pe prima, aia de individ înșelat de perechea vieții lui am comentat-o ieri. Azi vom vorbi despre a doua semnificație, respectiv despre imaginea de „tartor încornorat”. Căci, după cum știți, tartorii, demonii și alte entități din astea au coarne. Iar întrebarea noastră existențială este: de unde le au, domnule? Și, mai ales, de ce au coarne? De ce nu au, spre exemplu, antenuțe? Sau trompă ca muștele? Eeeei, ia să vedeți voi ce surprize veți avea când începem să despicăm firul în patru!

Important este să știți că imaginea cornută a diavolului este una relativ recentă. Recentă, în sensul că a apărut pe vremea papei Grigore I, asta prin secolul al VI-lea. Dar, până ajungem la faza asta, trebuie să începem cu începutul. Prin mai toată istoria și preistoria omenirii, coarnele nu au avut conotații negative, ba dimpotrivă. Poate cea mai veche reprezentare a unui individ cu coarne apare în peștera Trois-Freres din Franța și are undeva la 13.000 de ani. Ea a fost botezată „șamanul” pentru că asta pare să reprezinte. În plus, după cum reiese și din alte culturi din astea străvechi, posibil să aibă legătură cu credințele în metamorfoza om-animal. Pe scurt, doar ăia aleși de spirite, băieți responsabili, puteau dobândi coarne.

Prin mai toată istoria antică a omenirii, dacă vă uitați cu atenție, zeii sunt încornorați de nu se poate. De la coarne de cerb prin lumea germanică și celtică, la cele de taur și berbec în Egipt, Orient și Asia, la cele de antilopă și alte animale cu coarne de prin Africa. Ba, preluând ideea celor mai vechi decât ei, grecii și romanii aveau și ei un pomelnic întreg de zei cornuți. Dacă nu îi știați, îi enumerăm noi acum: Hera (de care vă povestisem deja), Dionisos, Afrodita, Pan, ba și semizeități de genul satirilor, zeii râurilor, Io șamd. Chiar și Zeus avea coarne de berbec, în una din variantele sale. La egipteni, la fel. Nu stăm să îi enumerăm pe toți că ăia aveau peste 2.000 de zei. Dar important era Amun, sau Ra, sau Amun-Ra. Ăsta tot coarne de berbec avea.

De ce aveau ăștia toți coarne? Pentru că, așa cum spuneam și în postarea de ieri, cornul de taur era un simbol al virilității. Un simbol falic. Și azi se vorbește despre „taurul comunal”, nu doar în antichitate. Berbecii nu erau nici ei mai departe. Virilitatea venea la pachet cu puterea. De asta și încep să fie atribuite, paradoxal, chiar și unor zeități feminine. Încornoratul domina. Era personajul cel puternic. Iar astea erau atribute care se potriveau doar zeilor sau, după caz, personajelor excepționale. Și uite cum ajungem la Zeus cel încornorat. Imaginea asta vine de la Alexandru Macedon. După ce a cucerit el Egiptul, au zis ăia de acolo că el este întruparea lui Amun-Ra. Cum grecii nu știau toți cine era ăla, și ca să nu se creeze confuzie, un băiat cu inițiativă ca Alexandru s-a autoproclamat semizeu, anunțând că este fiul lui Zeus. Cum nici egiptenii nu știau foarte clar cine era Zeus, s-au contopit imaginile în Zeus-Amun. Apropo, ca urmare a acestui gest de grandomanie strategică, Alexandru a fost reprezentat de atunci cu coarne (foto 2). Buuun! Tragem răsuflarea, luăm o gură de tutun și continuăm.

Ce iar e foaaarte important să rețineți este că, pentru creștinii timpurii, absolut toate celelalte zeități decât cea a lor erau considerate demoni. Fază cam de rahat pentru că, oricum o dai, tot nu e bine. Adică, fie recunoști că nu există zeitățile alea, deci și demonii sunt inventați, fie recunoști că există, ceea ce îți cam neagă ipotezele cu privire la monoteism. În fine, nici ăia nu stăteau să își bată capul la început cu detalii din astea. Cert este că, în încercarea lor de a face prozeliți, primii creștini au atribuit demonilor atributele zeilor păgâni, în special din lumea greco-romană, că ăștia împânziseră cam toată lumea cunoscută.

De ce l-au ales pe Pan ca imagine a diavolului, asta poate fi explicat prin faptul că era cel mai ciudat dintre toți. Pan, după cum bine știți, era un pârlit de zeu, dar avea coarne și copite de țap. Sună cunoscut? Na, că a fost țapul ispășitor, că și ăsta are legătură cu subiectul. Apoi, demonii mai au și furci cu trei dinți cu care să vă împingă pe voi în cazane dacă nu dați bani la biserică. Cine aveau trident? Poseidooon. Ați ghiciiiit. Până și denumirea, demon, vine din grecesul „daimon”, care însemna zeitate. Faza și mai de rahat este că, dacă ați mai citit una alta prin cărțile sfinte, aflați că niciun om nu poate privi un demon, căci ar muri pe loc dacă îl vede cât de urât este. Cum au ajuns unii să îi reprezinte astfel, de zici că fuseseră colegi de pahar, nu vrem să ne imaginăm.

Cert este (băi, lungi postări ies când ai teme din astea ample) că imaginea demonilor începe să fie creată prin secolul al VI-lea d.Hr. și să fie completată în funcție de imaginația și problemele psihice ale fiecărui autor care a urmat. Spre exemplu, aripile de liliac au ajuns la demoni cam pe vremea lui Dante. În concluzie, stați blânzi, creștinismul v-a speriat până acum cu niște elucubrații inspirate și transformate din mitologia greco-romană care, la rândul ei, fusese inspirată de lumea orientală și egipteană. Atâta tot!

Sursa foto: wikimediacommons.com