Care paradis e cel mai tare?

Un alt concept atins în urmă cu două zile și pe care trebuie neapărat să îl explicăm, măcar sumar, este cel de Paradis. Când a apărut el, dom`ne, și când i-a venit cuiva ideea de a vorbi despre așa ceva? Ei bine, posibil ca răspunsul la întrebarea asta să fie mai dificil decât credeți. De ce? Păi, având în vedere că scrierea are doar vreo șase milenii, habar n-avem ce credeau ăia prin neolitic sau chiar mai înapoi în timp. Ceva ceva credeau și ei, dar nici că vom afla vreodată .

Dacă mergem la datele scrise, iar avem o problemă, pentru că nici aici nu e foarte clar. Mesopotamienii au fost primii care au vorbit de o clasificare între Paradis (în ceruri), lumea de mijloc (Pământul oamenilor), și Iadul (cel din străfunduri). O idee care a prins foarte bine căci, după cum știm, a fost preluată de mai multe religii, inclusiv cele avraamice. Hinduismul, acum circa 3.500 de ani, vorbea de regatul zeilor din ceruri, acolo unde trebuia să ajungă spiritul răposatului. Deci, cumva, tot pe acolo.

La egipteni era dubios rău. Inițial au zis că lumea de dincolo era doar pentru regalitate, ca mai apoi să o mai îndulcească puțin și să lase și restul populației să se plimbe cu barca solară a lui Ra, să țopăie printre stele sau să frece menta în Aaru (Câmpiile Fertile de Stuf). Trebuia să nu faci prea multe rele în timpul vieții, să plătești impozitele, să dai bani la biserică și, mai ales, să pregătești o mumificare de efect ca să nu sperii lumea fezandat aiurea brambura pe acolo. Asta era.
Romanii și grecii aveau Câmpiile Elizee, alea rezervate celor viteji și care făcuseră chiar lucruri excepționale în timpul vieții. Cum și aici a ieșit cu scandal, preoții ălora au lărgit aria ca să poată intra și enoriașii care doar aleseseră zeii care trebuie. Interesantă este însă o altă abordare, pentru a atinge originile problemei.

Mai exact, etimologia termenului Paradis. Se pare că el se trage dintr-o veche limbă indo-europeană (proto-iraniană), deci cu mult mai vechi decât ce am pomenit noi până acum. Termenul era „paradaijah”, preluat de asirieni ca „pardesu”, de aramaici ca „pardaysa”, de greci ca „paradeisos”, apoi de romani ca „paradisus”, ca să ajungă azi în forma pe care o știm toți. Ce însemna el? Însemna loc împrejmuit, de unde putem trage concluzia că nu era chiar pentru oricine, și că acolo se intra doar pe bază de invitație sau card de acces.

Pe măsură ce concepțiile au evoluat de la un secol la altul, imaginația diferiților autori și-a spus cuvântul iar Paradisul s-a schimbat constant, în funcție de epocă. O idee rămâne însă de bază. Aceea că fiecare a pus în Paradisul lui ceea ce îi lipsea lui cel mai tare și mai tare. Că era vorba de mâncare, de băutură, de fericire maximă, de verdeață, fiecare își imagina Lumea de Apoi în funcție de coordonatele astea. Ba, așa cum am observat ieri, la unii era penurie rău de virgine, așa că asta își doreau ei pe lumea cealaltă.

Nu știau în ce se bagă, dacă ne întrebați pe noi. Bomboane și flori, ieșit în oraș, vrăjeli, cheltuială de te rupea și muncă asiduă de convingere, doar ca să dai de una care stă de zici că e împăiată. Și asta zilnic, că o luai de la capăt de fiecare dată. De 72 de ori zilnic, să îți iasă pe nas. Să mai spunem de ifose, nazuri, migrene, pretenții, chirăieli, amenințări, nervi, uși trântite, smiorcăieli, sfadă și bârfe între ele, pupat toate și ținut în brațe pe rând la culcare, apoi și la trezire, căutat în coarne, cadouri, atenții și ținut minte toate aniversările, evenimentele, numele, lucrurile preferate șamd? Apoi, să mănânci zilnic 72 de mic dejunuri, că nu se făcea să jignești vreuna, 72 de cine și tot atâtea mese de prânz… păi să nu îți bagi picioarele în așa viață veșnică? Serios! Mare grijă la ce vă doriți!

Uite! Un Paradis ceva mai elegant era ăla viking. Sau alea, că nu era unul singur. Dacă ați crezut că se numea Valhalla, ați greșit. Valhalla era doar palatul lui Odin din tărâmul zeilor, care se numea Asgard. Și fiecare zeu avea câte un palat acolo. La Odin ajungeau ăia care muriseră demn și nici ăia toți. De ce? Pentru că pe lângă Valhalla mai exista Folkvangr, ăsta fiind palatul zeiței Freya, care avea cam aceași funcție ca și Valhalla. Și Freya avea întâietate când veneau ăia răpuși pe câmpul de luptă, ca să își aleagă ea jumătate dintre ei. De abia restul plecau la Odin. În fine.

Aici râurile erau de bere, nu existau virgine (deci scăpaseră din start de stres și bătăi de cap), se mai bea un amestec de vin cu mied (un fel de carcalete) și se mânca mistreț fiert, echivalentul cefei de porc cu cartofi prăjiți în ziua de azi. Apoi, sex pe apucate cu dame bine care n-au cunoscut migrenele la viața lor și care nu au cuvântul NU în vocabular, concerte cu Iron Maiden, țigări, dans, tot tacâmul.

La finalul fiecărei zile, după party, începea adevărata distracție… adică se luau la cafteală și se omorau ăia între ei ca în filmele cu Asterix și Obelix Până dimineața se vindecau sau reveneau la viață, numai ca să o ia iar de la capăt. Așa se pregăteau ei pentru Apocalipsă (Ragnarok), când chiar trebuiau să se bată cu inamicul adevărat. Ei, vedeți? Parcă îți mai vine inima la loc. Și parcă sună mai bine decât ăla cu virginele!

Sursa foto: wikimedia commons