Despre marele prozator și dramaturg rus de origine ucraineano-poloneză, Nikolai Gogol, nu are rost să spunem cine a fost și ce a făcut. O știe toată lumea. Vom spune însă câteva cuvinte despre bizareriile și dramele care i-au marcat scurta viață. Cele care, de altfel, i-au și influențat opera și i-au grăbit, cumva, moartea. Și, pentru că ne paște o altă postare uriașă (cum s-a tot întâmplat în ultima perioadă), intrăm direct în problemă.
Gogol a fost, fără doar și poate, un geniu. Și, ca multe genii, a fost un om măcinat de angoase, de obsesii și de depresie. Una dintre obsesiile sale se pare că a fost cea legată de moarte. Părinții săi pierduseră deja doi copii, atunci când s-a născut Nikolai, la 1 aprilie 1809. Un alt frate, mai mic, avea să se stingă din viață pe când Gogol nu avea decât câțiva ani, fapt care l-a marcat profund. La vârsta de 15 ani și-a pierdut și tatăl, dramaturgul Vasili Afanasevici Gogol-Ianovski. O altă lovitură pentru un adolescent inadaptat, care cu greu reușea să își facă prieteni. Faptul că era un elev mediocru se poate pune și pe seama faptului că era adesea luat în derâdere de colegii lui, mai ales pe seama staturii sale scunde.
Nu vom vorbi aici prea mult despre opera lui, ea este deja arhicunoscută. Am spus-o deja. Ci despre trăirile sale și despre dramele care i-au adus un sfârșit prematur. O să spunem doar că primele sale tentative literare au fost un eșec. Ba chiar a vrut să renunțe la scris și să se apuce de actorie. A picat și aici lamentabil. Nici studiile de pictură nu au avut vreun succes. A revenit la scris semnând adesea sub pseudonim (fie V. Alov, fie Oooo, fie Ianovski etc.) și, după mai multe încercări literare nereușite, în 1831, îl cunoaște pe Pușkin, cel care îi vedea uriașul talent în prima parte a seriei de povestiri „Serile în cătunul de lângă Dikanka”.
Cei doi au devenit prieteni, iar Pușkin a fost cel care l-a încurajat să scrie în continuare. Pușkin murea însă în 1837, iar tânărul Gogol, în vârsta de doar 28 de ani, primea o nouă lovitură. Cinci ani mai târziu, în 1842, reușea însă să publice romanul „Suflete moarte”, cel care i-a adus aprecierea internațională. Pentru Gogol însă, romanul „Suflete moarte” era doar prima parte a unei trilogii care se dorea o reinterpretare modernă a „Divinei Comedii” a lui Dante. „Suflete moarte” era „Infernul”, urmând ca alte două romane să întregească seria.
Revenind la personalitatea lui Gogol, trebuie spus că nu a avut niciodată o relație cu vreo femeie. Era un individ care, așa cum spuneam, cu greu își făcea prieteni, în ciuda celebrității sale. Dacă în cercul său de cunoștințe apărea un personaj pe care nu îl cunoștea, Gogol se făcea nevăzut în cea mai mare viteză. Era îngrozit de furtuni, dădea o importanță majoră viselor (le considera profetice), prefera să stea singur și să croșeteze eșarfe și, în ultimii săi ani, spunea că aude voci. Suferea de depresie, de colon iritabil și, extrem de important, căzuse într-o fervoare religioasă care se amplifica de la an la an.
În 1848 se duce în pelerinaj la Ierusalim, probabil influențat de duhovnicul său, un preot pe nume Matvei Konstantinovski, și începe să fie tot mai obsedat de ideea de moarte și de damnare. În toamna lui 1851 se mută la Moscova în casa unui prieten pe nume Alexandr Tolstoi. Acolo o cunoaște pe Caterina, soția filosofului Aleksei Komiakov, și sora poetului Nicolai Iazikov. Leagă o puternică prietenie cu aceasta, însă nu a fost o legătură care să dureze. Doar câteva luni mai târziu, în ianuarie 1852, Caterina se stingea din viață la doar 35 de ani. Se îmbolnăvise de tifos cu nici o săptămână înainte.
Deja depresiv, Gogol este de-a dreptul devastat de moartea subită a Caterinei. Devine obsedat de propria moarte și își dezlănțuie pornirile religioase, sperând, zicea el, să își salveze sufletul. Iar pentru asta apelează tot mai des la duhovnicul său. Matvei era însă un individ cu opinii ultra-conservatoare. În opinia lui, scrisul era unealta diavolului, iar modul în care Gogol își folosea imaginația era o cale sigură spre chinurile veșnice. Tot el îl sfătuia atunci pe Nikolai să postească ceea ce, în starea în care se găsea acestea, era ca și cum ai fi turnat gaz pe foc.
Gogol a refuzat să mai mănânce cu zilele. Când, la un moment dat, a înghițit o bucată de pâine, a făcut o criză de furie acuzându-se de lăcomie și de slăbiciune. Ajunsese la capătul puterilor, iar faptul că medicii i-au prescris băi calde și lipitori, nu l-a ajutat cu nimic, dimpotrivă. Își pierdea cunoștința cu orele, iar asta i-a agravat inclusiv paranoia. Se temea îngrozitor că ar putea fi îngropat de viu. Ba chiar le-a spus cunoscuților să nu îl înmormânteze decât dacă văd urme de descompunere pe el. Sau, altfel, să îi lase o aerisire și sfoară în sicriu de care să poată acționa un clopoțel de afară, astfel încât să poată fi scos cât mai repede la aer. Evident, nimeni nu l-a ascultat.
În ultimele sale zile era aproape incoerent. În noaptea de 11 spre 12 februarie 1852 a ars întregul manuscris de la ceea ce ar fi trebuit să fie al doilea volum din „Suflete moarte”. Nouă zile mai târziu se stingea oficial din viață, la vârsta de 42 de ani. În 1931, a fost exhumat. Nimeni nu știe clar ce a fost acolo. Unii au spus că scheletul său era întors cu fața în jos. Poetul Vladimir Lidin, care ar fi asistat la scenă, a declarat că nu mai exista niciun craniu, în timp ce alții au afirmat că acesta exista, dar era întors într-o parte. Iar asta nu a făcut decât să întărească speculațiile că, într-adevăr, Gogol ar fi fost înhumat pe când încă trăia.
PS – scena arderii manuscrisului a fost imortalizată de pictorul Ilia Repin într-un tablou faimos (vezi foto).
Sursa foto: wikimedia commones
0 comments on “Bizareriile vieții, dar mai ales ale morții, lui Nikolai Gogol”Add yours →