Pele, chiliana și câteva amintiri frumoase despre el

Azi aveam programată o altă postare dar uite că se mai întâmplă și lucruri care te fac să schimbi planul cu mult după miezul nopții. Prin urmare, am reprogramat postarea tocmai la anul, iar azi facem o micuță doză de cultură generală în memoria celui care a fost Edson Arantes do Nascimento… Pele.

Eu nu l-am prins jucând, așa că nu are niciun rost să fac comparații între el și alții, doar ca să mă aflu pe lista celor care își dau cu părerea despre cine a fost „cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor”. Eu doar auzisem despre Pele în copilărie, dar despre el vorbeau cu sfințenie toți cei care îl prinseseră. Nu aveai cum să nu tresari numai când îi auzeai numele. Și, chiar dacă nu îl văzuse niciunul dintre copiii de pe stradă în vreun meci, învățasem din reviste și frânturi de ziare toată echipa Braziliei care câștigase Cupa Mondială în premieră, în 1958, cu un Pele de 17 ani la timonă.

Așa de mult am repetat numele alea, că nici azi nu am uitat de Didi, Vava, Garincha, Zagallo, Gilmar, Santos, Zitos și, evident, Pele. Ăia erau niște zei pentru noi, cei care băteam mingea „de 35” pe maidan, până ajungeam să o lipim cu petice și cu lingura pusă de aragaz. Iar când s-a zvonit că la noi în oraș, la cinema, a apărut un film în care joacă și Pele, ne-am scos banii de la pușculițe și ne-am încolonat toți puștii de pe stradă, ca să avem și noi șansa de a-l vedea.

Ei bine, în filmul ăla l-am văzut toți, prima dată, pe Pele. În „Drumul spre victorie”, din 1981, în care juca alături de actori de care noi nu auzisem la vremea aia niciodată (Michael Caine, Max von Sydow, Stallone și alții). Noi nici măcar nu eram de școală. De unde naiba să știm noi de ei? Noi auzisem doar despre Pele, și pe el voiam să îl vedem. Ei bine, mi-e greu să cred că mai e cineva din generația mea care să nu fi văzut filmul ăla. Și, mai ales, golul înscris de Pele din foarfecă în poarta naziștilor. Mie unul, de-atunci, mi-au rămas puternic în memorie atât filmul, cât mai ales scena aia care se desfășoară cu încetinitorul, în care Pele înscrie din foarfecă dintr-un careu plin de apărători naziști… când el avea coastele rupte, când totul părea pierdut, eheei!… Ce intrigă!

Îmi aduc aminte că, după film, m-am dus ață acasă, mi-am făcut o minge din șosete, și am exersat golurile din foarfecă în vârful patului până n-am mai știut de mine. De fapt, cred că Pele a fost primul fotbalist pe care l-am văzut vreodată marcând din foarfecă pe spate, chiar dacă doar într-un film. Și nu, cumm spuneam, nu l-am uitat niciodată de atunci.

Acum, micuța noastră doză de azi la asta se referă. La procedeul numit foarfecă sau bicicletă. Ce nu știu foarte mulți este că el mai are și alte nume, iar unul dintre cele mai vechi și mai elocvente este… „chilena”. Așa i-au spus spaniolii. În traducere înseamnă „chiliana”. De ce? Pentru că, din câte se pare, acolo ar fi fost inventat. În Chile. Unii spun că Peru, dar asta nu o vom ști sigur niciodată.

Pe scurt, englezii au dus fotbalul în America de Sud încă din secolul al XIX-lea. Iar sud-americanii, așa cum se știe, l-au transformat într-un spectacol total. Se zice că un fotbalist basco-chilian, Ramon Unzaga, ar fi efectuat prima foarfecă din istorie în 1910 pe un stadion fotbal. O învățase de la marinarii din portul Talcahuano, care își omorau timpul cu câte o partidă de fotbal pe la docuri. Unzaga a făcut procedeul faimos pe terenurile de fotbal chiliene, iar campionii de la Colo-Colo l-au dus cu ei în Spania, în primul lor turneu european, asta prin 1927. Așa a apărut foarfeca, bicicleta, chiliana, sau cum vrei să îi spuneți.

Pele spunea că a văzut pentru prima dată o „chiliană” la Leonidas, un fotbalist brazilian care jucase prin anii 30. Și de atunci rămăsese fascinat de ea. Într-un fel, așa cum și noi, toți copiii ăia din perioada comunistă, am rămas fascinați de o „chiliană” făcută de Pele, zeci de ani mai târziu, chiar dacă doar într-un film.