După atâta cultură gravă cu JFK, poate că ar fi bine să mai schimbăm și noi registrul. Și despre ce n-am mai vorbit noi de multă vreme? Despre egipteeeeni! Dua! Dua! Dua! Dar, fiți calmi, nu deviem prea mult de la ce vorbisem. Doar cu vreo 2.600 de ani, un flecușteț. Rămânem, cum ziceam, la tema noastră, adică președinți cu pitici gravi pe creier. De această dată vom vorbi despre un fost președinte al Egiptului antic. Apropo, faraoni li se zicea pe atunci.
Pe faraonul ăsta, Amasis al II-lea pe numele lui, îl chema Ahmose al II-lea. E simplu, ce n-ați priceput? Era al doilea, pentru că mai fusese un Amasis, zis tot Ahmose, care trăise cu vreo o mie de ani înaintea lui. Doar o coincidență de nume, nu exista legătură de rudenie. Ei bine, ca să fie toată lumea lămurită, faraonul Amasis nici măcar nu a fost faraon de la început. El era general și conducea o armată a faraonului Apries. Asta se întâmpla pe la anul 589 î.Hr.
Apries, săracu`, era un faraon mânat numai de intenții bune, dar urmărit numai de belele. Făcea el monumente, obeliscuri, tot tacâmul, ca să prindă trenul nemuririi așa cum învățase de la alde tat`su dar, stiți și voi, omul de rând nu poate mânca monumente oricât te-ai chinui. Spre exemplu, ia încercați voi să mâncați monumentul ăla din Piața Revoluției, intitulat Țeapa lui Iliescu! Nu veți putea. De fapt, nimeni nu îl poate înghiți. Și a mai costat și cât o misiune spațială. Ei bine, așa și cu Apries.
Când au venit babilonienii peste Ierusalim, a trimis el o armată, dar s-au întors ai lui ramburs că n-au vrut să se bată cu inamicul. Și să te ții revolte. Când au atacat grecii prin Libia, Apries a trimis o armată de mercenari, doar că sa ia ai lui bătaie ca măgarii în pantă. Și dă-i iar revolte. Așa că Apries a luat problema în mână și l-a trimis pe generalul Amasis să îi anunțe pe concetățenii recalcitranți că faraonul e puțin nemulțumit de lipsa de recunoștință a supușilor. Ceea ce Amasis a făcut, mergând din oraș în oraș. Numai că, la un moment dat, a venit un băștinos din ăla și i-a pus o coroană improvizată pe cap. Acum, dă-i urale pe restul. Cum ar veni, Amasis era de preferat faraonului. Iar lui Amasis i-a plăcut faza.
Apries a trimis un nou mesager ca să îl cheme pe Amasis val-vârtej să dea socoteală. Și ce a făcut Amasis? Era pe cal tipu`. A ridicat un picior un aer și când a tras, taică, una zgomotoasă, din aia de zici că mâncase numai corcodușe, să-i sară mesagerului basca din cap! A mai și zis: „Du-i mesajul ăsta faraonului din partea mea! Ei bine, poate că ar fi trebuit ai lui să se prindă că ăsta era un semn care nu mirosea a bine. Dar nu s-au prins, că le ardea de râs. Râsu` era pe ei dar… în fine.
Una peste alta, Amasis l-a bătut pe Apries și a devenit faraon. Doar ca să descopere ăia că Amasis era cam dubios. În primul rând, suferea de cleptomanie. Le fura prietenilor lucruri, apoi se lua de gât cu ei cum că, vezi Doamne, nu le-ar fi avut niciodată, dar uitaseră ei. Apoi le-ar fi avut rău cu băutura. Atât de rău încât avea cu el un vas în care să își verse mațele ori de câte ori depășea măsura. Și ar fi depășit-o adesea. Când a spart vasul din greșeală, a angajat niște meșteri să îl refacă în formă de zeu, apoi l-a pus într-o piață ca să îl venereze oamenii. S-a mai și amuzat pe seama lor, spunând mulțimii după o vreme din ce era făcută statueta lor.
Acum, de unde se știu toate astea? De la Herodot. În concluzie, luați-o și voi ca pe o poveste dubioasă din antichitate. Mai mult ca sigur că autorul original fix asta a vrut.
Sursa foto: wikimedia commons
0 comments on “Un faraon cleptoman, alcoolic și flatulent”Add yours →