Misterioasa literă J și originile ei neînchipuit de noi

Vom continua incursiunea noastră alfabetică începută ieri cu litera A, cu o literă la care nu vă așteptați. Nu de alta dar, dacă știți ce urmează, dispare surpriza. Așadar, nu vom vorbi nici despre litera B, nici despre litera Z, cele la care probabil vă așteptați să fie asociate cu A. De fapt, despre istoria zbuciumată a literei Z am mai scris noi pe aici, ba chiar am avut și un articol amplu, deci nu o reluăm că ni s-a acrit de ea. Mai bine o să vă dăm link-ul din nou. În concluzie, azi vorbim despre litera J.

Știați voi că litera J este ultima din alfabetul latin? În sensul că a fost ultima adăugată acolo? Da, fix așa a fost. În fapt, litera J este așa nouă, că unii nici azi nu sunt în stare să o pronunțe cum trebuie. Ia luați voi un spaniol de guler și cereți-i să pronunțe clar, frumos, pe litere, numele propriu „Jorje”! Pot să-l și bați, că nu o să îi iasă. Dar voi să nu îl bateți, lăsați-l să plece, ați demonstrat ce era de demonstrat.

Romanii, spre exemplu, habar nu au avut de litera asta. O mai scriau uneori, dar știți ce era? Era o literă „i”, sau numărul „1”, scris înfrumusețat ca să marcheze finalul unei propoziții sau al unui numeral. Spre exemplu, dacă voiai să scrii numărul 33, o puteai face în două feluri. Primo, îl scriai XXXIII. Secundo, dacă voiai să fii fancy shmancy și să imprezionezi tinerele romance pasionate de sintaxă, morfologie, matematică, dar mai ales de limbi, îl scriai XXXIIJ. Rupere era. Leșinau alea pe capete când vedeau așa stil, mai rău ca gâștele bete din poveste. Puteai să le jumulești, să le ciufulești, că nu mai știau de capul lor.

În rest, Jupiter cu mila, că tot despre sunetul I era vorba. Și așa a ținut-o confunzia langa prin istorie, până când un italian mai destupat, Gian Giorgio Trissino pe numele său (foto), a decis că nu se mai poate cu viața tristă și traiul nefericit. Prin urmare, a decis să separe I de J și să arate lumii că sunt două sunete diferite. Și de la ce a plecat el? De la numele lui Iisus. El a studiat limbile în care apărea numele, de la greaca veche la ebraică, și i-a dat cu virgulă. De ce? Pentru că numele ebraic Yeshua se pronunța adesea cu sunetul Dj, G sau J la început. Nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori Iar sunetele astea clar nu erau I.

Apropo, Trissino a făcut treaba asta în 1524. A mai durat încă un secol, respectiv anul 1640, până când biata literă J a apărut publicată sub forma sunetului pe care îl știm azi. Cum spuneam, la unii nu s-a prins neam până în vremurile noastre. Ia să întrebați un torinez, dacă găsiți repede unul la îndemână, dacă ține cu „I”uventus Torino sau cu „Dj”uventus Torino”! Dar întrebați frumos căci, fiind vorba de un potențial suporter, riscați să vă bată el pe voi. Oricum, întrebarea e mai mult retorică, voi știți deja răspunsul, nu are rost să riscați.

Asta a fost pe ziua de azi, ați mai adăugat o circumvoluțiune, deci totul e bine. Când terminăm cu voi, or să vă stea neuronii drepți, cu mâna la chipiu, mai ceva ca la defilare. Dar pentru asta trebuie să continuăm și mâine.