Acum mai mulți ani, să tot fie câteva mii, un egiptean nervos a pus mâna pe o ghioagă, i-a chemat pe toți ceilalți egipteni la el și le-a zis așa: „Bă, băieți, pe mine să nu mă mai frecați la icre cu n-șpe mii de semne pentru fiecare sunet că, uite, mă arde și-n capu` pieptului din cauza voastră. Beleuzilor! Vedeți voi bâta asta? Ia, de azi înainte să scrieți voi semnul V în forma ei, de buzdugan, că dă toți anubișii în capu` vostru! Păi, ce-i aici, bar de nubieni?”. Ei bine, el având bâta, ceilalți neștiind că trebuiau să vină și ei cu una, s-au uitat lung la el și au zis cu uimire: Uuuuu!
De atunci, așa a rămas semnul pentru litera V, o ghioagă egipteană. Daaar, că aici e schepsisul, ăia mai tălâmbi, care nici nu prinseseră loc în față, au rămas și cu exclamația publicului, de unde a reieșit o harababură de milenii cu V și U, de nu îi mai dădea nimeni de cap ce fusese prima dată. Mă rog, ăia care au lipsit de la cursul de lingvistică amintit, au folosit și un semn în formă de pasăre, tot pentru v, dar pe ăștia nu îi mai analizăm că vă ia durerea de cap.
Fără să știe de toată treaba asta, fenicienii au venit tiptil, cum făceau ei, s-au uitat peste gard și, când au văzut litera, țuști!, au luat-o și au fugit cu ea la ei acasă. Acolo, că fenicienii erau și mai scârțari de felul lor, un fel de scoțieni de azi, au zis să facă economie de semne, iar ghioaga aia a rămas fără vârfu` la măciulie. Ea arăta ca un Y cu o coadă mai lungă și se numea „waw”, ceea ce făcea confuzia și mai gravă, că nu era nici cal, nici măgar.
Aici au intervenit grecii, cum spunea deunăzi, băieți cu inițiativă, și au numit semnul ăla Upsilon. Apropo, el se pronunța U. Pentru sunetul v sau w, grecii au modificat puțin semnul, ca să semene cu F. Deci, în loc să facă vreo sfârâială, au abramburit-o și mai rău. Când au venit romanii și au văzut debandada aia lingvistică, și-au dat o palmă peste frunte, grecilor alta după ceafă, iar pe fenicieni i-au bătut de le-a sunat apa în cap. Apoi au simplificat lucrurile cât au putut ei de mult. Adică, F a devenit F, iar V a devenit V, dar și U, ca să fie simplificarea la maxim.
De fapt, romanii au scris în cea mai mare parte semnul V pentru a marca atât sunetele V, cât și U. Cum ar veni, par example, BRVTVS, că tot a avut el ceva personal cu IVLIVS. De abia prin secolul al II-lea, au apărut unii care au rotunjit V-ul, dar tot scria fiecare cum avea chef. Și treaba asta a mers până prin Evul Mediu când, în lumea carolingiană, a întrebat un băiat de ce stă treaba așa. Dar a întrebat și el, subtil, să nu îi enerveze pe ăia. Popii carolingieni, ca să nu pice de proști, că nici ei nu știau, au venit cu o explicație savantă. Recte, V-ul este varianta diavolească a U-ului angelic, atunci când era vorba despre sunetul „u”.
Ați prins-o? U este singura literă din alfabetul nostru care a avut o soră malefică, pe V. (Dr. Jekyll & Mr. Hyde). Și dă-i iar și folosește V-ul când voiai să expui ceva rău, și U-ul când voiai să expui ceva bun. Spre exemplu, îi scriai unei dudui că o i(u)bești iar ea, dacă nu corespundea la sentimente, răspundea ceva legat de g(v)ra rudelor materne, ca să respectăm ortografia oficial acceptată.
Pe la secolul al XVI-lea, italienii, prin Gian Giorgio Trissino ăla pomenit ieri, au văzut că e ceva dubios acolo. Și a zis Trissino îngândurat: „Fratelli, treaba nu e bună. Aici e o harababură de zile mari. Dă-o în litera mea de treabă, că așa nu se mai poate. Trebuie să luăm altitudine!” El a zis, el a auzit, că italienii tot l-au folosit pe V ca să exprime sunetul „u” la începutul cuvintelor. De abia prin secolul al XVII-lea, un tipograf pe nume Lazare Zetzner, din Strasbourg, a făcut o distincție clară. După încă vreo sută de ani, s-a prins și Academia Franceză și a acceptat diferența oficial. Asta era pe la 1762. Grev cu nebvnii!
Sursa foto: wikimedia commons
0 comments on “De ce litera U a avut o dublă personalitate”Add yours →