Vă spuneam ieri că vă vom delecta cu povești, nu doar cu una singură, așa că azi mergem pe aceeași notă. Prin urmare, vă vom purta prin aceeași lume minunată a basmelor, plină de învățăminte, tâlcuri și mesaje ascunse ca să învețe copiii cum să fie mai buni, mai ascultători și mai cuminți. Așadar, stați olecuță să își aprindă moșul pipa, să își dreagă gâtlejul cu un whisky mic, să tragă scrumiera lângă el și să purcedem la treabă! Buuun!
Azi vom vorbi despre un alt basm de efect, respectiv Scufița Roșie. Toată lumea a auzit povestea ei daaaar, ce știți voi mai puțin este că versiunea pe care o știați din copilărie e aia a fraților Grimm, scrisă prin secolul al XIX-lea. În realitate, există versiuni și mai vechi și mai pline de tâlcuri, iar pe noi alea ne interesează. O variantă ar fi cea a lui Charles Perrault, un Petre Ispirescu de Franța, dar care a trăit și a fondat acolo stilul literar al basmului prin secolul al XVII-lea. În caz că nu știați, el este cel care îi adaugă scufia roșie gagicii.
Da, am zis bine „gagică”, pentru că, în versiunea lui Perrault, Scufița Roșie nu e o puștoaică, ci o duduiță bine, ba chiar una țapănă am putea spune. De fapt, ce s-o mai spunem noi, că a spus-o autorul. Dar, până la Perrault, să mergem la versiuni mai vechi, unele cu origini prin secolele X-XIV, răsărite ca povești orale, țărănești, înțelepte, după cum vă spuneam și mai adineauri. În variantele astea, Scufița Fără Culoare pleacă la bunicuță și se întâlnește cu lupul care, în cele mai multe versiuni, e mai vârcolac de felul lui, de unde putem să deducem că devine chiar logică faza cu echipatul în haine umane. Iată cum s-a denaturat versiunea originală, de nu mai înțelegi azi nimic.
Și, lupul ăsta o mâncase deja pe bunicuță dar, ca să fie tacâmul complet, îi prepară și Scufiței o masă din ceea ce rămăsese din măsa`mare. Ați citit bine, canibalism. Ce poate fi mai educativ pentru un copil decât să îi spui o fază din asta? L-ai terminat pe viață din punct de vedere emoțional. Nu-l mai scoți din casă nici cu bătaia. Acum vine partea și mai tare, pentru că lupul deja s-a băgat în pat, acolo unde o invită și pe Scufiță. Și nu o invită oricum, ci îi cere să își scoată toate hainele și să le arunce pe foc. Mare golan și lupul ăsta. Evident, tipa se conformează, că asta face orice tânără curioasă când vede lupul în pielea goală.
Acum, cu mintea noastră de oameni din epoca modernă, putem să ne punem o întrebare legitimă, respectiv de ce nu a mâncat-o ăla pe loc? Nu era vârcolac carnivor? Nu asta îl interesa pe el? La ce îi trebuia o tânără goală pușcă în patul lui? În fine. Nu știm clar dacă a mâncat-o pe Scufiță, dar e clar 100% că pe lup îl mânca rău de tot. Hai să zicem că asta e o altă mostră de înțelepciune a moșilor și strămoșilor, ca să nu ne spună pe de-a dreptul ce i-a făcut lupul Scufiței în realitate. Ba chiar cu consimțământul ambelor părți, din câte se pare. Ca să fie povestea simplă, fără complicații, vânătorul nu mai apare. Că în unele versiuni Scufița pleacă acasă ceva mai ciufulită, că în altele o mănâncă rău lupul în așternuturi, pilda e clară.
De fapt, ca să fiți bine informați, vânătorul apare doar pe la frații Grimm. La Perrault nu există vânătorul vânjos, cu pătrățele, care să o salveze pe Scufiță de lupul păros, libidinos și cu burtă. La francez totul se termină brusc, cu Scufița mâncată de gărgărițe în patul lupului. Așa, și să nu uităm pilda: nu vorbiți cu străinii! Aia zic!
Sursa foto: pixabay
aaa