Americanii… niște degenerați, domnule!

Undeva prin secolul al XVIII-lea, prin Franța, George-Louis Leclerc, conte de Buffon, începuse să cam dea de pământ cu ideile religioase privitoare la istoria planetei noastre, dar și să revoluționeze știința, ducând naturalismul acolo unde nimeni nu mai reușise.

Omul dovedise că Terra avea mai mult de 6.000 de ani. Făcuse asta folosind mai multe sfere de fier pe care le adusese la incandescență, apoi le lăsase să se răcească. Ulterior, a calculat diametrul, greutatea și timpul de răcire al fiecărei sfere, și aplica toate astea la ceea ce se știa atunci despre Terra. I-a ieșit că Pământul avea cel puțin 75.000 de ani, ceea ce nu e nici pe departe adevărat, dar dacă ne gândim la concepțiile din vremea sa, rezultatul echivala cu o adevărată revoluție. Apoi, recunoștea similitudinile dintre oameni și primatele africane, fără însă a propune ideea unui strămoș comun, căci deja fusese obligat să retracteze ideile scandaloase cu Pământul mai vechi de 6.000 de ani.  A mai pus și bazele biogeografiei, sesizând asemănările dintre animalele de pe diferite continente. Aici a venit el cu niște idei noi și incorecte din punct de vedere științific dar, na, omul era primul care făcea pași importanți în domeniul ăsta, așa că nu este de acuzat.

Buffon susținea atunci, pe baza observațiilor sale, că speciile animale sunt supuse unui proces de degenerare atunci când se mută într-un mediu diferit. Astfel, speciile care plecaseră din Africa sau Europa, și care ajunseseră pe alte continente, deveniseră mai mici, mai vulnerabile, într-un cuvânt… degenerate. Și cel mai bun exemplu pentru Buffon a fost America de Nord. Acolo, zicea el, într-o imensitate de continent acoperit cu mlaștini puturoase și păduri cât vezi cu ochii, cu un climat rece și umed, animalele au tins să își reducă dimensiunile și să devină slabe. De aceea, continua Buffon, animalele domestice importate din Europa urmau să dea naștere unor pui degenerați, căci nimic nu funcționa cum trebuie la nivel evolutiv în America.  

Contele de Buffon

Treaba asta se aplica inclusiv oamenilor. Contele de Buffon afirma cu tărie că amerindienii sunt cel mai bun exemplu pentru a-i dovedi ipoteza degenerării. În viziunea sa, ăștia erau proști, leneși, sălbatici, și își pierduseră vigoarea sexuală specifică europenilor. Ba mai mult, o aveau și mică și pipernicită (ați prins ideea), în comparație cu uriașii cârnați cu care se mândreau europenii. Și ca să pună capac, doi preoți francezi, Abatele Raynal și Abatele De Pauw, extrapolau ipoteza lui Buffon și spuneau că toți europenii care se stabilesc în America vor ajunge în timp asemenea amerindienilor.

Treaba asta aproape că a dus la un scandal diplomatic între SUA și Franța. Nu că ar fi avut americanii vreo problemă că luase Buffon în derâdere dimensiunile și apucăturile pieilor-roșii, căci ei îi urau mai mult decât oricine pe amerindieni. Problema era că Buffon lovise tocmai în mândria lor națională. Probabil de atunci au apărut și complexele americanilor de a crea lucruri cât mai mari. Asta mai ales că ipoteza degenerării fusese tradusă în mai toate limbile de circulație internațională, era discutată peste tot, ba mai și fusese introdusă în programa școlară din mai multe țări europene.

Thomas Jefferson

Unul dintre cei mai fervenți opozanți ai acestei idei a fost Thomas Jefferson, pe atunci doar vice președinte al SUA, care văzuse în ea nu doar un afront național, ci și o mare problemă economică, pentru că lumea nu s-ar mai fi înghesuit să ajungă în America. Ca să nu omit ce era mai important, Jefferson era, pe lângă un abil politician, și un naturalist pasionat. Astfel, omul s-a apucat să caute dovezi și să îi trimită lui Buffon observațiile sale, numai să retracteze ăsta ce spusese.

Cum au ajuns americanii să aibă cel mai mare leu din lume și elefantul care mănâncă oameni

În anul 1796, conștient de problemele pe care Jefferson le avea cu ipoteza degenerării, un anume colonel John Stuart îi trimitea acestuia mai multe resturi fosile ale unui animal necunoscut pe care le descoperise undeva prin Virginia. Jefferson analiza fosilele, printre care și niște gheare uriașe, și publica imediat un articol științific în care declara că a descoperit resturile celui mai mare leu din lume, de peste trei ori mai mare decât cei din Africa, pe care îl numea Megalonyx.

Aș mai adăuga și faptul că Jefferson nu credea în extincția speciilor. Adică, în viziunea sa, larg acceptată la vremea respectivă, Creația era una perfectă, deci nu exista niciun motiv ca o specie să dispară. Logic, nu? Așadar, undeva prin pădurile americane, astfel de lei trebuiau să mai existe. În realitate, el analizase resturile fosile ale unui leneș uriaș (Meghaterium), animal dispărut de vreo 11.000 de ani, dar asta contează mai puțin acum. Important este că americanii tocmai se procopsiseră cu cel mai mare leu din lume și erau gata să dovedească lumii că Buffon bătuse câmpii.

Megatherium, leneșul uriaș

Înainte însă de acest leu, tot în America de Nord, fuseseră descoperite fosilele unui alt animal dispărut la începutul Holocenului, mastodontul. Același Jefferson analiza și aceste resturi fosile și trăgea concluzia că ele aparțin unui elefant carnivor, animal pe care îl boteza „American Incognitum”. Ca să fie treaba bună și confirmată și de alții, fildeșii, molarii și cele câteva oase descoperite prin nordul statului Kentucky au fost trimise spre studiu în Anglia. Acolo, un anume naturalist pe nume John Hunter concluziona că fosilele provin de la două animale diferite. Mai precis, fildeșii erau ai unui elefant, pe când molarii erau ai unui animal carnivor. Mai deștept ca el s-a dovedit frate`său, William Hunter, care a dedus că oasele provin de la un singur animal, un elefant carnivor, așa cum afirmase Thomas Jefferson. Ba un paleontolog american, Charles Wilson Peale, îi și monta fildeșii invers, astfel încât animalul să arate ca o felină cu colți pumnal îndopată cu steroizi. Și iată cum li se servea americanilor pe tavă un alt animal uriaș cu care să braveze în fața lumii.

American Incognitum, adică mastodontul, în viziunea lui Charles Wilson Peale

Degeaba se chinuise naturalistul francez George Cuvier să dovedească faptul că animalul cu pricina, pe care îl denumise „mastodont”, era o rudă mai mică a mamutului și a elefanților de azi, și că mai era și erbivor. Într-o primă etapă nu a fost crezut, iar Thomas Jefferson deja făcea apoplexie când auzea termenii „mic” și „american” împreună. El plecase personal la Paris ca să se întâlnească față în față cu Buffon și să îi fluture ăluia pe la nas pielea unei pume, în speranța că îl face să retracteze ipoteza degenerării. Dar francezul se ținea tare pe poziții, așa că nu era deloc ușor de impresionat.

Disperat, Jefferson a trimis un echipă formată din 20 de soldați să prindă, să împăieze și să îi trimită ramburs un elan, pe care să îl expedieze cu vaporul în Franța. Oamenii au vânat elanul, dar până au ajuns să îl împăieze, elanul se fezandase așa tare de îi picaseră și coarnele. Nu a contat. Animalul a fost împăiat așa, reconstruit cum s-a putut, a fost pus la cutie și trimis lui Buffon. Francezul era să moară de inimă când a văzut ditamai coletul cu mortăciunea în fața ușii dar, fair-play, a recunoscut că greșise și a promis că va scrie un studiu în care să își retracteze ipoteza. Nu a apucat să o facă deoarece murea trei luni mai târziu, ceea ce aproape că l-a dus cu un picior în groapă și pe Jefferson.

Descoperirea unor fosile de mastodont, sub coordonarea lui Charles Wilson Peale

Prin urmare, președintele american, care publicase deja studii întregi în care încercase să arate cât de mari sunt animalele americane față de cele europene, s-a apucat să culeagă povești de la triburile amerindiene despre toate animalele mari și fioroase pe care, chipurile, le întâlniseră ăștia. Așa a ajuns să afle de la tribul Cree de un anume Katshituashku, de la tribul Iruqouis de Nyah-gwaheh, sau de la tribul Natchez de Isti Papa. Toate astea erau animale care semănau cu un urs uriaș, cu gheare supradimensionate, cu fildeși de elefant și care mai mânca și oameni. Cel mai probabil, nativii păstraseră în tradițiilor lor orale amintiri din trecutul îndepărtat în care strămoșii lor încă mai întâlneau mamuți, mastodonți, urși cu bot scurt sau leneși uriași. Cu timpul, toate animalele astea deveniseră unul singur, mai mare și mai fioros decât toate.

Pentru Thomas Jefferson era însă de ajuns ceea ce îi povestiseră amerindienii așa că a finanțat cu două mâini faimoasa expediție a lui Lewis și Clark prin America, și le-a cerut celor doi ca, prin peregrinările lor, să găsească musai și niște lei uriași dar, mai ales, niște elefanți carnivori, căci pe ăștia voia să îi facă simbol al Americii. Evident că oamenii nu au găsit nimic pentru simplul motiv că nu existau asemenea animale.

Între timp, naturaliștii ceva mai pricepuți dovedeau existența creaturilor care existaseră în realitate odinioară și retractau ipoteza degenerării. Asta nu a făcut însă ca ea să dispară imediat, căci viața ei de ipoteză a mai continuat o vreme, ducând la multe complexe legate de dimensiuni printre confrații noștri americani care, din păcate, persistă și astăzi. Complexele, nu americanii.

Sursa foto: wikimedia commons

1 comment on “Americanii… niște degenerați, domnule!Add yours →

Leave a Reply

Your email address will not be published.