În caz că nu ați știut până acum, atât ortodocșii cât și catolicii prăznuiesc la 29 iulie un sfânt norvegian, pe nume Olaf. Posibil ca pe la noi să nu se fi auzit prea multe despre el, dar în nord este un sfânt de mare efect, fapt dovedit de zecile de biserici și catedrale care îi poartă numele. Acum că ați aflat asta, înainte de a da fuga să îi aprindeți o lumânare și să cereți niște minuni de la el, propun să ne luminăm puțin ce e cu sfântul ăsta.
Olaf sau Olafr, după numele pe care l-a avut în buletin, a fost descris în mai multe texte medievale scandinave, scrise la aproape 200 de ani după moartea lui, în concluzie cam dubioase. Descrierea fizică ne vorbește despre un om cu o înălțime medie, așa că porecla „cel Mare” nu se referă neapărat la statură sau faptele sale (nici ele exagerat de mari), ci la alte aspecte care țin de puterea sa, fapt în urma căruia ar fi mai corect să îl numim Olaf cel Puternic. Asta și ca să nu îl confundăm cu alt Olaf cel Mare care murise pe la anul 1000, tot în Norvegia. Sau cu regele Suediei, contemporan cu el, tot Olaf. Sau cu alți doi regi ai Danemarcei, tot Olaf și ăștia. Hai că nu e așa greu.
S-a mai scris că avea barbă roșcată și ochi mari, pătrunzători, cu care dacă se încrunta la tine puteai să faci rapid un mic atac de panică. Despre Olaf se mai zice că, în copilăria care i-a început în anul 995, a fost chiar mic. Însă asta nu a fost o piedică pentru ca el să arate aptitudini clare de lider, fapt dovedit de bătăile pe care le administra celorlalți copii, de orătăniile ucise prin curtea alor lui sau ale vecinilor, precum și de tentativele de omor pe care le avusese la adresa câtorva cunoscuți și necunoscuți.
Astfel că maică`sa, Asta Gudbrandsdatter (chipurile o urmașă îndepărtată a lui Ragnar Lothbrok) a decis să îl înscrie la cursurile de omor, jaf și viol pe care vikingii le organizau sezonier prin mai toată Europa de nord. Mai adăugăm și că Asta fusese măritată cu un rege mărunt, Harald Grenske, tatăl lui Olaf, care murise de moarte bună căci, în Norvegia acelor vremuri, trei topoare în spate puteau fi lesne considerate o moarte decentă. Apoi, ea s-a recăsătorit cu Sigurd Syr, un alt rege mărunt, ceea ce ne arată nouă că Asta avea o reală pasiune pentru funcții de conducere, pasiune pe care avea să o transmită ulterior și fiilor ei, Olaf și Harald Hardrada.
Revenind la Olaf, căci el ne interesa, subliniem faptul că plecase pe vasul de luptă pe când avea doar 12 ani, iar la asta contribuiseră nu doar pilele familiei ci, așa cum subliniam, și apucăturile sale sadice. Cursurile pregătitoare au început temeinic cu o incursiune pe țărmul Danemarcei, apoi cu puțină violență prin Suedia, pentru ca turul să se încheie pe undeva prin Estonia de azi, acolo unde Olaf și ai lui au cerut localnicilor banii sau viața. Că el încă era la început și mai avea de învățat o demonstrează faptul că a luat și una și alta.
Returul a continuat cu o incursiune în Finlanda, dar asta a mers tare prost. Una peste alta, au luat o bătaie soră cu moartea ca să știe să nu mai treacă pe acolo, ceea ce Olaf a și făcut, deci prindea repede. A urmat Anglia, unde Olaf a dovedit un real talent la toate științele vremii pe care profesorul său, Thorkell cel Înalt, i le-a putut transmite. Ne referim la eviscerare, decapitare, înjunghiere, dezmembrare, tortură, viol și jaf, atât cu arme albe, cât și cu mâinile goale. Apoi, Olaf și ai lui au distrus cam toate așezările prin care au trecut, cu o înclinație spre mănăstiri, biserici și catedrale, căci aici mergeai la sigur când era vorba de jaf. Numărul victimelor nu s-a păstrat din simplul motiv că nu mai era nimeni în viață dispus să calculeze.
După vreo opt ani de școală asiduă, Olaf a decis să se întoarcă acasă, plus că de acum avea și niște economii puse deoparte, dar mai întâi a decis să ierneze în Normandia, la regele Richard al II-lea, zis și cel Bun, o cunoștință de familie, nu îl știți voi. În caz că nu v-ați prins încă, vă semnalez faptul că toate personajele care au porecle frumoase sunt creștine. Cele cu porecle urâte sunt păgâne. Asta ca să nu mai subliniez eu de fiecare dată cum mergeau PR-ul și marketingul medieval. La Richard al II-lea cel Bun, Olaf a aflat pentru prima dată despre viața, faptele, dar mai ales despre imensitatea de imperiu a lui Charlemagne. O lecție complet nouă, căci iată, tânărul nostru afla că poți motiva pe unii să moară pentru tine și dacă le promiți bogății pe lumea cealaltă, nu neapărat pe asta. Mai mult, puteai construi și controla cu ajutorul creștinismului un imperiu cât jumătate de Europa, ceea ce era destul de decent pentru aspirațiile sale. Olaf a dezvoltat atunci o mică obsesie, anume să fie și el asemenea lui Charlemagne, dar mai ales să fie rege peste toată Norvegia.
Zis și făcut. A mai dat o tură de încălzire prin Anglia, apoi s-a dus ață în Norvegia unde s-a declarat singur rege, după ce obținuse prin bătaie și amenințări supunerea a vreo cinci lideri locali. Problema cu domnia lui Olaf a fost că Norvegia era plină de regi mărunți, plus vreo doi mai mari: Cnut cel Mare (deci era creștin) al Danemarcei, Angliei și, ce să vezi, o parte a Norvegiei; plus Svein Haakonarson, și el tot rege al altei părți din Norvegia, dar vasal al regelui Suediei…. Ce mai, ați prins ideea. Era o abrambureală de nu mai știa nimeni ce și cum.
Să te declari tu, Olaf, rege al întregii Norvegii, era ca și cum te-ai declara azi președinte al României pentru că ai ocupat Călărașiul și Slobozia, și te-ai agitat puțin pe la primarii din câteva comune și sate care, de frică, au zis că votează cu tine. Olaf știa asta așa că, în anul 1016, a pus de o bătaie cu vasalul suedez, Svein, și l-a învins pe ăsta, ceea ce însemna că îi cam luase pământurile. A mai bătut niște regi de mică importanță, a cucerit și niște insule prin nordul Scoției, ceea ce era o realizare destul de importantă. Dar mai rămânea Cnut, plus regii mulți și mărunți din centrul Norvegiei. Am uitat să menționez că în Normandia, ca să fie asemenea lui Charlemagne, Olaf se creștinase, iar din Anglia adusese patru episcopi cu el, printre care și un anume Grimkell, ca să îl ajute cu creștinarea, el fiind încă la început.
Ca să se asigure și că nu mai are probleme cu suedezii, Olaf a început să facă ochi dulci unei duduițe cu un botic de zile de mari, Ingegerd, nimeni alta decât fiica regelui Suediei. Se pare că a și avut niște bucurii la ea, căci Ingegerd nu doar că știa să facă șpagatul, dar părea suficient de ușor de păcălit ca să îl și facă. Asta până a aflat tăică’său, care era mai greu de îmbrobodit, și le-a stricat povestea de amor. Omul deja apucase să o promită pe duduie lui Iaroslav cel Înțelept, fiul lui Vladimir cel Mare din Kiev, personaje despre care am scris deja. Dar ca să nu se supere nici Olaf și să nu strice frumusețe de alianță, i-a dat o altă fată de a lui de nevastă, una ceva mai urâțică și mai puțin flexibilă, dar tot de neam regal, deci numai bună de măritat din interes.
Între timp, Olaf a anunțat prin toată Norvegia că se termină cu distracția și că se instaurează noua lege creștină. Asta începea cu „dați Cezarului toți banii voștri”, sau așa ceva, căci nici Olaf nu citise Biblia prea bine pentru simplul motiv că fusese prea ocupat cu bătaia și omisese timpul de lectură. Apoi, toți regii mai mici trebuiau să îi jure credință, să îi dea tributul, să renunțe la prostii, dar și la credința păgână, că nu era să omită tocmai aspectul ăsta. Treaba asta cu creștinismul picase complet aiurea. În primul rând, pentru că mulți dintre norvegieni erau deja creștini, mai puțin cei de prin centrul țării și de pe insule, fapt pe care Olaf se pare că uitase să și-l noteze. Și cum nu prea se face să creștinezi o țară deja creștinata în mare parte, omul a decis să își îndrepte atenția spre ce mai rămăsese de convertit, ca să dea un exemplu pozitiv posterității. Ce a uitat iarăși a fost faptul că bătaia o fi fost ea ruptă din Rai, dar nu și tortura. Iar bieții norvegieni păgâni și non-păgâni nu mai pricepeau nimic din creștinarea ăstuia, așa că au trimis vorbă lui Cnut cel Mare să vină și să facă ceva cu nebunul, că nu mai era de stat cu el.
Ceea ce Cnut a și făcut. A venit, i-a administrat ăstuia o mamă de bătaie și l-a pus pe fugă. Olaf a plecat întâi spre nord, numai ca să descopere că nu vrea nimeni să îl ajute. Apoi s-a dus în Suedia, cu același rezultat. Astfel că a plecat în Rusia, sperând că Ingegerd (devenită Ana) încă își mai amintea de el. Cronicile creștine spun că, în drum, Olaf a creștinat mulți păgâni și a făcut multe fapte de milostenie, omițând probabil faptul că rușii se creștinaseră deja. Poate pe la suedezi să mai fi găsit ceva păgâni de prăsilă, dar nu bag mâna în foc. Oricum, despre milostenie și bani dați la săraci, nu știu cum să vă spun, dar norvegianul nostru avea mare nevoie de o armată, așa că eu nu aș prea crede că arunca cu bani în stânga și în dreapta. În fine, nu te pui cu cronicarii, dar nici așa, să crezi chiar tot…
Prin Rusia, în anul 1029, Olaf afla cu mare bucurie că vasalul pus de Cnut pe tronul Norvegiei se înecase, așa că a decis că e momentul să vină la supușii săi dragi și să își reia funcția de rege. Cu acest scop în cap, a adunat vreo 3.600 de mercenari, a trimis vorbă lui frate`său, Harald Hardrada, să vină și el cu ce poate, și împreună să se bată cu oricine ar fi avut chef de comentarii. S-au opus chiar norvegienii lui, care numai de o nouă domnie a ăstuia nu aveau chef. Astfel, în anul 1030, în bătălia de la Stiklestad, Norvegia, Olaf se înfrunta în mare parte cu niște țărani, dar chiar o mare parte, căci erau peste 14.000.
Printre liderii țăranilor se afla și un anume Thorir Hund, adică Thorir Câinele (sau, mai clar, Thorir Bestia – v-ați prins că era păgân). De ce era ăsta ca un câine turbat? Păi, pentru simplul motiv că Olaf ordonase, nu cu mult timp în urmă, asasinarea nepotului său. Thorir îl omorâse deja pe asasin, dar nu era mulțumit doar cu atât, așa că își propusese să îi facă felul chiar celui ce dăduse ordinul. În acest sens, păstrase inclusiv sulița cu care fusese omorât nepotu’. Nu știm sigur dacă Olaf cunoștea planul ăstuia, dar știm cu certitudine că l-a aflat. Mai ales că Thorir i-a aplicat o lecție de anatomie pe viu, în timp ce alți doi combatanți se apucaseră deja să îi facă autopsia. Și astfel, se termina la doar 35 de ani scurta și tumultoasa viață a lui Olaf, cel care dorise să fie rege peste toată Norvegia, dar nu îi ieșise.
Stați că mai e puțin, și acum vine partea importantă
Rămas singur pe lume, episcopul Grimkell (cel adus din Anglia, sper că nu ați uitat) avea o problemă majoră cu cei pe care dorise să îi treacă prin neobișnuitul proces de creștinare impus de Olaf. Așa că a montat echipa de PR a bisericii și s-a pus pe povestit tot felul de întâmplări, care mai de care mai grozave, prin care să îi convingă pe norvegieni că Olaf chiar a fost un băiat de gașcă. Ce a spus omul reiese din cronicile creștine apărute la vreo două secole după moartea lui Olaf, nu și din celelalte. Adică, se zice că Thorir a fost stropit cu sângele ăstuia peste mâinile pline de răni, fapt care l-a vindecat pe loc. Apoi a mai văzut cum Olaf se ridică la ceruri, printre îngeri, tare fericit și împăcat. Asta ar fi fost prima minune.
A doua minune s-a petrecut după ce trupul lui Olaf ar fi fost dus într-o casă și spălat. Sângele s-ar fi scurs pe sub ușă, în stradă, acolo unde un orb a dat peste el, l-a luat, s-a spălat pe față cu el și i-ar fi revenit vederea. O altă cronică menționează trei orbi, deci vă las pe voi să analizați la câte minuni s-a ajuns, plus credibilitatea poveștilor.
O altă minune, a zis Grimkell, a fost după vreun an, atunci când l-a dezgropat pe Olaf și a văzut că ăsta nu era descompus și că rănile i se vindecaseră, ceea ce era un semn clar că a ajuns unde trebuie. S-a mai pomenit și despre o eclipsă de soare produsă fix când a murit Olaf, fapt infirmat de astronomii din zilele noastre, dar asta contează mai puțin. Cert este că Grimkell adusese suficiente probe la dosar ca să îl canonizeze pe Olaf la doar un an după moarte, canonizare recunoscută de Papă de abia în anul 1164. Într-o Norvegie medievală în care norodul era ocupat cu supraviețuirea și mai puțin cu istoria, omul a devenit rapid un simbol al unificării Norvegiei, precum și al creștinării acesteia dar, peste toate, a mai fost declarat și martir.
Istoricii s-au cam scărpinat în cap atunci când și-au dat seama că Olaf s-a bătut, în cea mai mare parte, cu lideri creștini. Mai ales cu unii care avuseseră contribuții mult mai mari la creștinarea nordului decât a avut el vreodată. Apoi, procesul de creștinare era deja destul de avansat când i s-a pus lui pata, iar de vreo 100 de ani toți regii norvegieni importanți fuseseră creștini. Trei la mână, omul murise bătându-se pentru putere și pentru tronul Norvegiei, nicidecum pentru credința creștină. În plus, nici nu a reușit să unifice țara, dar nu mai desfacem nici noi firul în patru acum, că oricum ne-am întins prea mult. Mă rog, în final vom menționa că există și o cronică anglo-saxonă care spune că Olaf a fost ucis chiar de către soldații săi. Vă dați seama cam cum pica asta peste cronicile creștine. În consecință, informația a fost ignorată, căci trebuia să existe un pilon zdravăn al creștinismului și în nordul care dăduse atâția criminali de război, atâția bețivani și atâtea bătăi de cap. Ah, și dacă tot se porniseră pe o treabă temeinică, membrii echipei de PR au făcut-o sfântă și pe Ingegerd (Ana), pentru simplul fapt că ordonase ridicarea unei catedrale în Kiev și uneia în Novgorod, evident, pe banii soțului, căci fostul iubit era cam strâmtorat la buzunare.
Sursa:
Thomas A. DuBois, 2008, Sanctity in the North – Saints, lives and cults in Medieval Scandinavia
Anders Winroth, 2012, The conversion of Scandinavia
Sursa foto: wikimedia commons, pixabay
0 comments on “Olaf cel Mare, un ins cu o înălțime medie și o domnie scurtă”Add yours →