Flavius Aetius, un erou uitat de la Silistra, că de la Călărași nu avem

În caz că ați citit și restul articolelor de pe blog dedicate istoriei vechi, bătăliilor și personajelor uitate, ați sesizat poate că am tot încercat, cu mici excepții, să duc cumva aria de interes spre zona natală, cea a Călărașiului. Dar cum se pare că de la cultura Gumelnița și până hăt, târziu, pe acolo nu s-a oprit nicio armată, niciun negustor mai acătări, nici măcar vreun excursionist rătăcit, decât cel mult pentru un pipi sau nr. 2 în brusturi, m-am orientat și eu spre cel mai apropiat loc cu ceva istorie, adică la vecinii bulgari, la Silistra.

Așa se facem că azi vom vorbi despre Flavius Aetius, „ultimul mare general roman” și singurul om care l-a învins pe hunul Attila, născut la, ați intuit bine, Silistra (Durostorum pe numele vechi). Fericitul eveniment a avut loc undeva prin anul 391, pe malul Dunării, în familia generalului Gaudentius și a soției sale al cărei nume nu îl mai știe nimeni. Gaudentius era originar din Sciția Minor, adică din Dobrogea de azi, ceea ce înseamnă că ar fi putut fi atât dac, cât și got, căci ăștia din urmă se stabiliseră la nordul Dunării și își făcuseră capitala undeva pe lângă Tulcea, pe o insulă dispărută din Delta Dunării. Așa aveau să facă ulterior și avarii, și bulgarii, și varegii, ba chiar și călărășenii de azi care se duc să braconeze în deltă, din moment ce pe la ei au cam terminat cu populația de pește. Dar asta contează mai puțin, căci indiferent de originea liniei paterne a lui Flavius Aetius, istoria noastră oricum l-a cam omis, deci… Dumnezeu cu mila.

Revenind la Flavius Aetius, trebuie spus că, în buna tradiție a vremurilor, puștiul a fost trimis chezaș la curtea gotului Alaric, spre a fi toată lumea sigură că romanilor nu le vin cine știe ce idei. Acolo, prin deltă, a stat până pe la vârsta majoratului, ceea ce înseamnă că pe lângă rețete de scrumbie, știucă umplută și ciorbă de sturion, dar și birdwatching și skinny-dipping cu adolescentele de neam gotic, el a avut tot timpul să învețe și tacticile militare ale goților, fapt care echivala cu un veritabil bacalaureat într-o lume în care nu exista decât școala primară. Facultatea avea să o facă alături de hunii conduși de Uldin, în aceeași tradiție a trimiterii beizadelelor pe post de garanție a păcii. Tot acolo avea să lege o prietenie strânsă cu un adolescent cu mari probleme la scufiță, Attila, căci cine se aseamănă se adună. Tot la huni afla și că Alaric cucerise Roma și, triumfător, murise dubios la doar câțiva kilometri mai la sud. Din asta rezultau trei aspecte foarte importante. Primul, că Roma nu mai era ce fusese odinioară și că barbarilor începeau să le vină idei. Doi, că un băiat inteligent și cu pile putea să urce rapid pe scara socială într-o lume care își cam pierduse căpătâiul. Trei, că deși nu mai erau în stare să lupte ca pe vremuri, romanii tot îți puteau face de petrecanie în moduri în care nici nu gândeai.

Gotul Alaric

Cu aceste lecții în cap, Flavius se implica activ în lupta pentru tronul lăsat liber de moartea împăratului Honorius, și alegea să îl susțină pe Ioannes în detrimentul altui pretendent, Valentinian al III-lea. Nu a fost o alegere prea bună căci, până să ajungă el în Italia în fruntea unei armate de huni, Valentinian deja câștigase tronul, iar Ioannes fusese transformat în țintă mobilă pentru arcașii care voiau să se perfecționeze. Acum, dacă tot venise la spartul târgului, Flavius Aetius și-a zis că doar nu a bătut drumul degeaba, ba îi mai pusese și pe oamenii ăia să vină cu el, așa că și-a trimis hunii să se agite puțin spre armata romană, doar cât să obțină funcția de comandant al armatelor din Galia în schimbul păcii.

De aici se poate observa clar că Aetius al nostru era un sforar de zile mari, numai bun pentru politică sau presă, unul care te-ar fi vândut și pentru o pungă de pufuleți dacă asta i-ar fi cerut interesul. Dar cum romanii nu avuseseră inspirația să inventeze pufuleții, și cum nici presa nu exista, Flavius te putea trăda pe gratis, chiar dacă doar în politică. Ceea ce a și făcut cu superiorul său, un anume Flavius Felix, pe care l-a acuzat de complot și i-a ucis toată familia, cu el în frunte, ca să fie sigur că nu stă să umble cu CV-ul în mână ca ultimul fraier, așteptând să se elibereze postul. Și astfel, Aetius ajungea în cea mai înaltă funcție pe care o putea obține pe linie militară.

Posibilă reprezentare a lui Flavius Aetius

Între timp, trebuie spus că prin Imperiul Roman era un haos de nu mai pricepea nimeni ce și cum. Aetius se vedea nevoit să lupte cu vizigoții, cu suebii, cu francii, cu burgunzii și cu mai toate neamurile barbare care aveau de gând să se aciueze prin Galia, dar și cu complotiștii de la curtea de la Ravenna care îi puseseră gând rău. Îi ratase pe vandalii care se mutau în Africa, ceea ce înseamnă că imperiul pierduse provinciile de acolo, dar asta conta mai puțin într-o lume în care aproape oricine voia să îți facă felul. Cu ajutorul prietenilor săi huni, Aetius a fost mai rapid și reușea să rezolve treaba de acasă, ucigându-și rivalii politici și însurându-se cu soția unuia dintre ei, Pelagia, căci era tare păcat să lase să se piardă o așa trufanda de fată, căreia i se dusese vestea pentru flexibilitate și imaginație, dar și pentru faptul că nu o durea niciodată capul.

Pe fronturile de vest, el reușise cumva să se descurce, mai cu o victorie chinuită, mai cu un complot, dar mai ales cu îmbârligături de mare efect, prin care încheia tot felul de alianțe dubioase și îi punea pe barbari să se bată între ei. Și-a dat seama că treaba se cam fâsâise în momentul în care Attila, fostul său prieten și noul conducător al hunilor, decisese să ducă războiul pe noi culmi și începuse să organizeze masacre la scară industrială prin mai tot imperiul. Asta după ce primise ok-ul de a se stabili în Panonia chiar de la Aetius

Așa se face că, la 20 iunie 451, Aetius, aliat cu vizigoții, cu francii, cu burgunzii, cu câteva triburi saxone și mulți alți foști inamici, îl aștepta pe Attila la Câmpiile Catalaunice (unele care nu au fost localizate nici astăzi) să tranșeze bărbătește problema funcțiilor de conducere la care aspirau amândoi. Aici, omul avea să își dovedească iar calitățile de șmecheraș uns cu toate alifiile. Cocoțați pe un deal, romanii lui și cu aliații au așteptat ca hunii să atace valuri valuri, cu entuziasm mare și speranță de viață mică, în încercarea de a străpunge defensiva. În unul dintre momentele de haos de acolo, regele vizigot Teodoric murea stupid călcat în picioare de propria cavalerie. Contrar uzanțelor vremii care impuneau dezertarea în masă în cazul morții liderului, vizigoții au intrat într-un sevraj de mai mare dragul și au atacat orbește, urmați și de restul aliaților, ceea ce i-a dus pe punctul de a trece neamul hunilor pe lista speciilor dispărute, alături de mamuți, dinozauri și păsările dodo. Nu a fost să fie, pentru că Aetius și romanii săi nu au mișcat un deget, lăsându-i pe nebuni să își spargă capetele, dar și pe Attila să scape.

Șarjă a hunilor

Privind ocazia asta ratată de a scăpa pentru totdeauna de huni, trebuie spus că planul lui Aetius funcționase perfect. Școala vieții îl învățase deja că orice prieten de azi poate fi dușmanul de mâine, și invers, așa că Attila putea fi o armă de nădejde pe viitor în mâinile unui sforar ca Aetius. Drept urmare, după bătălie, Flavius al nostru i-a pupat pe aliații săi, le-a strâns mâinile și i-a trimis frumușel acasă plini de decorații, păstrând toată prada doar pentru el. Că mai avea și scăpări, s-a dovedit anul următor, în 452, când Attila s-a întors cu o nouă armată. O fi fost Aetius uns cu toate alifiile, dar cu cea cu care venea Attila special pentru el nu fusese. Cu țeapa luată încă vie în minte, foștii săi aliați au refuzat să îl mai ajute, iar cum corupția din imperiu era la cote care se apropiau vertiginos de cea din România de azi, generalul nostru, pur și simplu, nu a mai avut bani să tocmească o armată. Romanii au scăpat ca prin urechile acului, după ce Papa Leon I s-a întâlnit personal cu Attila, nu se știe ce i-a promis ăstuia, dar l-a convins să plece înapoi fără să mai jefuiască Roma. Că un general pe nume Marcian fusese trimis în Panonia ca să atace familiile hunilor ar putea fi un indiciu.

Papa Leon I și Attila

Punct și de la capăt

Faptul că nu prea mai avea ce armate să conducă era, în anul 454, ultima problemă a lui Aetius. În buna tradiție a imperiului, senatorul Petronius Maximus și șambelanul Heraclius îl convinseseră pe împăratul Valentinian al III-lea că Aetius trebuie înlăturat, că prea își făcuse de cap, prea luase toate funcțiile importante doar pentru el și că, de fapt, urma să ia și tronul. Zis și făcut, la data de 21 septembrie, anul respectiv, în timp ce jupân Flavius prezenta un raport financiar, Valentinian a sărit de pe tron, l-a acuzat pe ăsta de hoție și beție și, ajutat de Heraclius, l-a pălit pe omul nostru fix în frunte cu o sabie, ceea ce i-a dăunat foarte grav sănătății, în sensul că a murit pe loc. Tot în același an, Attila dăduse și el ortul, fix în noaptea nunții, după un exces bahic de pomină.

Valentinian al III-lea

După aceste evenimente tragice care au bucurat multă lume, într-o altă tradiție care s-a păstrat până astăzi, așa cum știm toți, lacheii au început să se sfâșie între ei pentru funcțiile rămase libere. Cum nu s-au înțeles, treaba au rezolvat-o tot hunii, care încă îl prețuiau pe Aetius în ciuda bătăii pe care le-o administrase. Așa că, un an mai târziu, Valentinian era înjunghiat de un hun pe nume Optila, în timp ce se pregătea de antrenamentele cu arcul. Un alt hun, Thraustila, îi făcea felul și lui Heraclius, ca să fie treaba bună.

Că a fost chiar bună, o dovedește faptul că Imperiul Roman de Apus dispărea din istorie 20 de ani mai târziu, incapabil să se mai apere. Cât despre Flavius Aetius, el intra triumfal în istorie, ca ultimul mare general roman al Antichității, doar pentru a ieși la fel după câțiva ani, uitat rapid de lumea care tocmai pășea în Evul Mediu.

Sursa foto: Pixabay, wikimedia commons

0 comments on “Flavius Aetius, un erou uitat de la Silistra, că de la Călărași nu avemAdd yours →

Leave a Reply

Your email address will not be published.