Jonah Lomu, regele!

O să mă opresc aici cu portrete ale unor oameni care au influențat istoria modernă a rugby-ului, deși lista ar fi uriașă. Mă gândesc la nume ca Bryan Habana (Africa de Sud), Tana Umaga (Noua Zeelandă), Richie McCaw (manță ce atlet a fost ăsta! tot Noua Zeelandă), Emile Ntamack (Franța), John Eales (Australia) și alții. Cum ziceam și cu alte ocazii, ce e mult strică. Dar nu pot să nu mă opresc puțin asupra unuia dintre cei mai mari rugbyști care a existat vreodată, poate cel mai mare dintre toți, Jonah Lomu.

Când scriu despre Lomu, sau când mă gândeam ce să scriu despre el, am și am avut un nod în gât. Din două motive. Primul, că l-am văzut jucând. Și nu știu când o să mai văd unul ca el. Unul ca Lomu se naște o dată la câteva generații. Apoi, că îmi aduc aminte momentul în care am citit că s-a stins prematur. Nu știu, dar dacă ar fi să reiau prelegerile despre evoluția umană pe care le țineam prin țară, aș pune o poză cu el și aș spune că ăsta e exponentul speciei Homo sapiens. Perfect din punct de vedere fizic. Genul de Homo sapiens cu care ai fi ieșit fluierând din Africa, știind că pune lejer placaj unui bizon de stepă aflat în floarea vârstei, sau care dădea cu cracii în sus ursul de peșteră dacă avea ăsta proasta inspirație să circule pe unde nu trebuie.

Când îl vedeai prima oară, cu ăia aproape 2 metri înălțime și 120 de kilograme, te gândeai că un maori din ăsta e ideal ca fundaș. Cel care face placajele și dă de pământ cu adversarii. Părea în stare să oprească un autobuz plin aflat în plină viteză. Neah! Lomu era aripă. Vitezist. Și rămâneai ca la dentist când aflai că namila aia îți face suta de metri în 10,8 secunde. Ba l-au cronometrat unii când a scos 4,5 secunde, într-un meci, într-o cursă pe vreo jumătate de teren. Din punctul ăsta de vedere, Lomu a revoluționat (fără cuvinte mari) sportul cu balonul oval. Fenomen era! Nu avea decât 20 de ani când a debutat la Cupa Mondială din 1995 și a intrat direct în istorie. Până atunci fusese rezerva lui Tana Umaga, altă forță a naturii.

7 eseuri a marcat în prima lui mare competiție internațională, 4 numai împotriva Angliei, în semifinale. Și ce le-a făcut englezilor atunci. Pfuai de mine! Nu le venea ălora să creadă cum dădea puștanul ăsta cu ei de pământ. Parcă erau jaloane. Ce placaj să îi facă ăia? Parcă dădea mărfarul peste ei. Era incredibil să îl vezi ce fuleu avea, ce viteză, ce forță, ce grație și ce agilitate. Nu degeaba s-a spus că era ca un tren de viteză în pantofiori de balerină. De atunci, Lomu a jucat cu stadioanele pline, fie că juca la echipa de club, fie la națională. Lumea venea pentru el. Era de necrezut ce putea face pe teren. Omul care a transformat rugby-ul în poezie. Dar îl puteai trimite la orice probă sportivă și o câștiga. Ba cred că și la balet ar fi făcut o figură frumoasă, deși nu neapărat în lacul cu lebezi. Ar fi fost disproporționat. Ăsta nu mai era lebădă, era ditamai dinozaurul.

Noua Zeelandă a pierdut dramatic finala din 1995, în prelungiri, cu eterna rivală, Africa de Sud. Patru ani mai târziu, în 1999, erau iar favoriți (când nu sunt ei favoriți?). Dar au pierdut în semifinale, într-un meci de expresie împotriva Franței. Țin minte că neo-zeelandezii conduceau la pauză. Totul mergea în favoarea lor. Băi, dar ce au luat francezii ăia la pauză, ce-au vorbit ei între ei, că au ieșit ca altă echipă. I-au tocat mărunt pe neo-zeelandezi, în stil englezesc. Numai drop goluri și lovituri de pedeapsă. Plus posesie prelungită. Cristophe Lamaison devenise un fel de Jonny Wilkinson, varianta franceză, și îi termina nervos pe neo-zeelandezi. Atunci l-am văzut pe Lomu cum pleacă, disperat, de lângă propriile buturi, cu mingea la piept. Și nu se mai oprea. De unul singur. Era clar că nu avea să mai paseze cuiva. Am zis că dacă reușește să marcheze și așa, ar trebui interzis pe stadioane. Nu poți să bați Franța de unul singur. Și n-a putut. De abia l-au oprit ăia, undeva pe la jumătatea terenului, după ce trăsese jumătate din echipa Franței după el. În fine.

Știți toți că, în ciuda perfecțiunii fizice aparente, Lomu suferea de o boală incurabilă la rinichi. Juca pe semnătură. Chiar și după transplantul de rinichi, tot a continuat să joace, și tot pe proprie răspundere. Nu a câștigat niciun trofeu mondial, spre marea lui dezamăgire, dar și a fanilor săi. Corpul i-a cedat la doar 40 de ani. Dar uite că, în ciuda lipsei Cupei Mondiale, a fost și a rămas un etalon. Un echivalent al lui Pele în fotbal, al lui Kasparov în șah, al lui Rocky Marciano în box sau a Nadiei în gimnastică. Rar așa atlet! Mă bucur enorm că am avut șansa să îl văd jucând.