Despre giganții sportului cu balonul oval. Azi, Thierry Lacroix

Era prin `95 când cred am văzut primul meu Campionat Mondial de Rugby. Ăla din 1987 clar nu a fost televizat în România, mai ales că se juca în Noua Zeelandă. Plus că, să fim sinceri, la ce se televiza atunci, numai mondiale din afară nu se dădeau la TV. Nu îmi amintesc dacă ăla din `91 a fost televizat. Dacă da, atunci el a fost primul pe care l-am văzut. Îmi mai amintesc și că aveam o minge de rugby pentru copii, dar o țineam mai mult pe post de bibelou. Unde să te joci cu ea? Doar în pat, să ți-o arunci singur în aer și să te prăvălești cu ea printre perne. Grămadă organizată făceai cu plapuma sau tot cu pernele.

Pe ciment sau pe pietrele de afară era exclus. Ca și hocheiul cu crose din bețe. Îți luai câte una peste țurloaie de vorbeai singur. Mai târziu, când ne-am făcut mai mari, cam pe la clasele 5-8, mergeam în parc cu alți copii și jucam rugby pe iarbă. Sau pe plajă. Era cam tot ce îți puteai permite din punctul ăsta de vedere într-un oraș de provincie unde aveai de ales între vreo 5-6 sporturi de performanță (canotaj, fotbal, handbal, box, atletism sau lupte greco-romane).

Așa că transmisiunile astea de la TVR erau mană cerească. Să mai vezi și tu altceva decât Cântarea României și știrile cu recolte record la hectar care se dăduseră până atunci. Și m-a prins, domnule. M-a prins de nu mi-a trecut nici acum. Pe vremea aia, chiar înainte de `89, vorbeau toți copiii de ritualul Haka. Dar cred că nu îl văzusem decât o singură dată, la vreun Telejurnal, și fiecare își mai amintea din el doar ce îl tăia capul. Nici nu știu dacă l-au dat complet. Noua Zeelandă era ca o echipă de giganți, de pe altă planetă, despre care puteai să îți imaginezi ce voiai, că oricum nu prea aveai de unde verifica. Africa de Sud era și mai și. Se zvonea că ar fi fost singurii capabili să îi bată pe neo-zeelandezi. Dar sud-africanii nu aveau voie să joace pe motiv de apartheid. Iar noi doar ne imaginam și discutam cam cum ar trebui să arate ăia care îi pot învinge pe cei de neînvins.

Aveau țările astea exotice un farmec aparte, de nu se poate. Păi nu ne-am luat și o țeapă de zile mari din cauza asta? Asta cred că înainte de `89. Nu știu care prostovan de copil de pe stradă a venit și ne-a zis că joacă Dunărea Călărași cu Mongolia. Văzuse el afișul meciului la poarta stadionului. Era mai mult decât clar. Și nu ne-am luat toți după el? Și n-am plecat încolonați, toată liota de copii, să vedem și noi naționala Mongoliei, de se speriaseră ăia la stadion, că așa public nu avuseseră ei din perioada interbelică? Și cine juca? Mangalia, nene, nu Mongolia. Ce să mai faci acum dacă așa citise prostovanul? Și noi deștepți tare să ne luăm după el… Dar lasă, că la ce capace și-a luat, nu i-a mai trebuit.

Ei, în ordinea asta de idei, vă dați seama că, în 1995, când s-a anunțat că veneau toți la Campionatul Mondial (inclusiv sud-africanii), se făcea liniște pe stradă în zi de meci, de zici că eram toți pedepsiți. Toți copiii erau la televizor, că noi eram cu gălăgia pe afară. Să îi vedem și noi pe neo-zeelandezi, pe samoani, pe sud-africani, ba și pe ai noștri bătându-se cu ei. Manța mia ce regal sportiv!!! Dar uite că, din toți sportivii ăia din emisfera sudică de care nu auzisem decât sporadic din ziare sau din reviste străine pasate pe sub mână, mie mi-a rămas în minte un francez.

Thierry Lacroix în chema pe ăsta. Mijlocaș la deschidere. Ăla care, printre altele, bate loviturile de pedeapsă. Moaaamăăă, ce jucător!!! Unde îl trimiteai pe ăsta, se rezolva cazul. Îi dădeai mingea, și nu se mai oprea cu ea decât în terenul de țintă sau zici că o dădea teleghidată printre buturi. Debutase tipul în 1991, înlocuind o altă legendă a rugby-ului francez, Didier Camberabero. Lacroix a explodat atunci, la Campionatul Mondial din 1995, spre deliciul publicului. A fost cel mai prolific marcator al turneului, cu 112 puncte. La același campionat debuta o altă legendă, probabil cel mai mare rugbyst care a jucat vreodată, Jonah Lomu. Și Lomu dădeau 7 eseuri atunci, vreo 4 numai împotriva Angliei, dacă nu mă înșel. Lacroix era acolo, în spatele lui, cu 4 eseuri. Lacroix e și acum pe locul 3 „all time”, la numărul de puncte marcate la o Cupă Mondială. Și locul 2 în Franța, în toate timpurile, la numărul de puncte marcate în întreaga carieră. Și mai era și fizioterapeut de meserie, că rugby-ul a devenit profesionist în 1995. Adică, să știți, băieții ăia jucau de plăcere. Banii îi câștigau din alte meserii.

Fabulos jucător! „Din cauza” lui am vrut și eu, rău de tot, să mă apuc de rugby. Dar, cum spuneam, unde spanac să faci rugby de performanță la noi în oraș? Am ales handbalul, în lipsă de altceva mai bun. În schimb, cine s-a bărbierit fix ca Thierry Lacroix, atunci când i-a dat barba, și cine a păstrat barba aia până, hăt, târziu? Heh? Măcar atât tribut să îi aduc și eu unui jucător de legendă! Apropo, de la Thierry încoace, nu am ratat niciun mondial. Turneul celor 6 Națiuni l-am mai ratat, că nici ăsta nu a fost televizat de fiecare dată. Dar mondiale, nu!

Și mă gândesc, oare câți copii nu s-ar mai înscrie la o secție de rugby? Câți nu ar vrea să facă perfomanță într-un sport nobil ca rugby-ul? Câți nu și-ar alege modele dintre sportivi că ăștia? Dar când tu ai o bază de maxim 2.000 de jucători în toată țara, când ai un singur stadion mai de Doamne ajută, și pe ăla te bați cu FCSB-ul când are meci cu Voluntari sau mai știu eu cu cine, să mai ai pretenții să critici naționala României că ajunge acolo, la mondiale, și ia bătaie? Aiurea! Numai pentru asta, că încă suntem acolo, (tare am impresia că asta e ultima dată când îi mai vedem la un Mondial), și le-ar trebui jucătorilor ălora statuie.