Cel mai tare desert bizantin, zis și „al îngerilor”

E luni, așa că am zis să nu vă luăm tare chiar din prima zi a săptămânii. Oricum, ați avut o săptămână bizantină care tocmai a trecut, de vi s-o fi acrit de atâția împărați, psihopați și alte cele din lumea ortodoxă. Dar ați văzut că s-au activat enoriașii, deci clar mai facem. Când le e lumea mai dragă și cred ei că i-am uitat, pac, „la Războiul! Până atunci, am zis să vă îndulcim puțin, și asta fără să ne deplasăm din Bizanț. Rămânem acolo, că mai avem niscai treabă. Așadar, ia să vedem cine știe care era cel mai tare desert din universul bizantin!

Clar nu știți, așa că intervenim noi salvator. Deci, cel mai tare desert e unul despre care nici n-ați bănui, respectiv… orezul cu lapte. Da, domnule! Desertul de îl găsești pe toate drumurile. La ei era așa apreciat, că i se spunea „desertul îngerilor”. Asta ca să vă faceți idee cât de mult le plăcea. Și nu, nu am găsit variante în care să fi turnat sos garum peste el. Deși, clar s-o fi găsit vreun distrus care să încerce și așa ceva în peste mia de ani de istorie bizantină. De fapt, zic unii că bizantinii ar fi inventat rețeta orezului cu lapte, dar voi să nu credeți așa prostii. Nu au inventat-o, au perfecționat-o până a ajuns artă și precizie. Ba mai mult, a ajuns până în zilele noastre.

Eu, mărturisesc, nu am mai mâncat orez cu lapte de când eram copil, și nici prin cap nu îmi dă să mă reapuc. Nu pot să zic că mă dă pe spate. Dar dacă bizantinii era de-a dreptul disperați după el, să dăm câteva detalii. În primul rând, să știți voi că orezul cu lapte a apărut prin preistorie. Probabil acum cel puțin vreo 8.000 de ani, atunci când a descoperit lumea atât orezul, cât și laptele, cât mai ales combinația dintre ele. La urma urmei, nu trebuie să fii vreun rocket scientist ca să faci amestecul ăsta.

De apărut ar fi apărut prin India. Alții zic prin China. Oricum, nu contează. Ce contează e că romanii cunoșteau rețeta cu mult înainte să apuce să se mute la Constantinopol. Doar că romanii, niște duri, nu prea se omorau cu orezul cu lapte. La ei, treaba asta se dădea copiilor, adulților fără dinți sau, mai ales, ălora care aveau probleme cu pântecăraia. Plus că era ceva ieftin, accesibil, nu e ca și cum descoperiseră crema de zahăr ars. Apropo, asta nu e recomandată la pântecăraie. V-am spus ca să nu ne auzim vorbe după aia.

Și aici intră în scenă bizantinii (puteți aplauda)! Băieții ăștia, pe măsură ce au început să uite de cele latine și să se apuce de cele greco-orientale, au mai schimbat și dieta. Mai o vânătă cu cașcaval, mai o supică de bob, mai o omletă cu ouă de păun (că sunt mai ușoare, nu ca alea de rață) și, evident, un orez cu lapte. În caz că nu știați, ei mâncau de patru ori pe zi: micul dejun (prosfagon sau progevma), prânzul (gevma), o gustare după masă (deilino) și cina (deipnon). Vedeți că aici ne referim la ăia care își și permiteau patru mese. Desert puteai băga la oricare dintre ele. De preferat la prânz, numai bine să ațipești puțin la umbră, până după masă când venea următoarea gustare.

În cazul orezului cu lapte, avem și un șchepsis. Nu era așa simplu de făcut. Rețeta simplă era pentru țărănoi. Un obraz subțire de nobil, de împărat, de satană în sutană șamd. se ținea cu cheltuială. Iar cheltuială însemna să aduci de peste mări și țări condimente rare. Din India aduceau inclusiv zahăr, care costa de te rupea. Din alte părți aduceau și scorțișoară, asta fiind creme de la creme peste orezul amintit. Apoi, la orezul ăla, sau peste el, ei mai puteau turna smântână amestecată cu miere, miere simplă, vin de trandafiri, sirop de fructe, fructe uscate, nuci, alune etc. Mai mergeau și lâmăia sau alte citrice, nucșoară, uneori chiar ghimbir.. Mare atenție, nu le puneau pe toate odată! Doar nu erau bătuți în cap. Încercau și ei n-șpe mii de combinații, ceea ce vă dorim și vouă.

Daaar, ca să fie experiența cu adevărat bizantină, și ca să o trăiți ca un veritabil basileu, nu se poate să nu savurați așa desert fără să vă delectați și voi cu o tortură. Ceva omenește, nu vreo execuție ca să vă pice orezul greu. Dar o orbire, o castrare, o mutilare, astea merg foarte bine. Nasol e că nu prea mai e voie cu afaceri de genul. Dar, fiți liniștiți, găsim soluții. Ia invitați voi pe unii pe care aveți boală. Îi serviți cu ceva și, când se simt ei mai bine, deschideți televizorul la o emisiune din aia odioasă gen reality show. Din aia gravă, gen „Noră pentru mama” sau cum spanac se numea. Să vedeți cum își înfig invitații singuri furculițele în ochi. Până și ăia din trecut ar face o plecăciune în fața voastră pentru sadism. Iar voi chiar puteți savura „desertul îngerilor”, așa cum o făceau preacuvioșii împărați bizantini.