Despre orbire și alte distracții bizantine

Așa cum spuneam mai devreme, trăim la noi în cartier momente retro de mare anvergură. Am stat pe întuneric ca orbeeeeții, ne-am cumpărat între timp și laaampă (din aia electrică, doar nu mai trăim în epoca de … aur), socializăm cu veciiiinii (toți vecinii, că nu vrea niciunul să stea în casă pe beznă), și asta de vreo săptămână. Adio mâncare în frigider, adio lucru de acasă, ceea ce, dacă privești pozitiv, chiar e bine. Mănânci proaspăt, faci mișcare, mai schimbi impresii, afli lucruri noi șamd. Mai urât e când se reaprind toate prin casă și încep să hurducăie în miezul nopții, de zici că e poltergeist. Mai scrie doze de cultură generală după ce ai sărit din somn ca să te bați cu entitățile rele care bântuie prin casă! Mai ales după ce te-ai dus hotărât să îi tragi un cap în gură frigiderului sau, cu salturi de panteră astenică, o karată bine țintită imprimantei. Dar și aici e bine, că se pupă exact cu ceea ce voiam să scriu… chiar te inspiră. Mai exact, despre practica orbirii la bizantini.

Cum ei nu aveau curent electric, apelau la alte metode pentru a te reduce la stadiul de orbete. Pentru asta au apelat la o pedeapsă străveche, ale cărei origini scrise apar prin Orient, dar care fusese preluată și la romani. La romani, ea a ajuns la apogeu pe vremea lui Dioclețian, pe la 303 d.Hr., doar pentru a fi abolită ulterior de Constantin cel Mare. Constantin era adeptul treburilor bărbătești, tradiționale, umane, gen o suliță în spate, sau fiertul de viu, vezi cazul soției sale, Fausta, sau otrava, vezi cazul fiului său, Crispus. Orbirea se aplica, în general, celor care conspirau la adresa puterii, sau care doar erau bănuiți de asta. Dar nu era musai. Greșeli se găseau pentru a se aplica o așa pedeapsă, stați liniștiți.

După cum v-am mai spus, ea a revenit în forță în Bizanț odată cu a doua înscăunare a lui Iustinian al II-lea Rinotmetos. Iar prima victimă oficială a fost chiar patriarhul Kallinikos, ceea ce face cu atât mai dubioasă canonizarea lui Iusti. Tot despre Iusti numărul 2 vă spuneam că a făcut industrie din așa ceva. Acum, vă rugăm să priviți puțin prin ochii bizantinilor, pardon de expresie. Oricât de crudă ar fi pedeapsa asta, ei considerau cu totul altceva. Pentru ei, era forma umană, decentă, de a scăpa de concurență sau de cei nedoriți, fără a-și atrage vina uciderii lor. Că unii mai decedau în timpul operației, ghinion, așa a vrut Ăl de Sus. La fel era și cu mutilarea. Castrarea, spre exemplu, era privită doar ca o jumătate de moarte, deci nu se punea la lista cu păcate capitale. Cum ar veni, mai trebuia să le și zici merci.

Apoi, spuneau ei (recte teologul Ioan Zonaras, sec. al XI-lea), cei care erau orbiți (se dovedise științific) „își pierdeau brusc gustul pentru pofta puterii”. Nu e complet adevărat, căci avem și un caz (singurul, e adevărat), al unui împărat care a fost pus pe tron deși era orb, Isaac al II-lea Anghelos. Din păcate, nici întreg la minte nu era, așa că l-a avut coregent și pe fiu-său, Alexios al IV-lea, ca să nu facă ăsta vreo tâmpenie. Dar, să ajungem și la partea cea mai interesantă. Anume, cum o făceau. O făceau fără stres, asta e clar. Ăsta e răspunsul. Ba chiar și fără a avea cunoștințe medicale. Dar ce spun eu aici? O făceau și fără a avea instrumentele necesare. Iată câteva exemple:

În lipsa unui cuțit, această înaltă tehnică medicală, cronicarul Georgios Kedrenos din secolul al XI-lea, menționează folosirea unor cuie de cort. Mihail Psellos (tot sec XI), vorbește despre un cuțit de bucătărie. Georgios Pachymeres subliniază avansul științific și tehnologic al medicinei din secolul al XIII-lea, respectiv orbirea cu niște cuie scoase dintr-un gard. Ana Comnena (sec XII) vă rupe gura și amintește o orbire făcută cu un candelabru. Vă dai seama cât de disperați erau? Și astea încă erau metodele rafinate.

Mai exista aici și orbirea prin foc. Adică te puneau cu ochii pe niște țevi atașate la un furnal, apăsau de două-trei ori pe foale și… ta daaa. Aia era. Într-un caz fericit, mai păstrai privirea periferică. Dar nu era cazul să te bazezi neapărat pe asta. Dacă voiau să fie siguri, foloseau direct cărbuni încinși. Plus că, aici, chiar era vorba despre păstrarea tradiției, metoda fiind cea străveche, folosită și de persani. Ocazional mai apăreau menționate și orbirea cu ulei clocotit. Sau oțet așișderea. Sau cu un cui înroșit în foc.

Campioni ai acestor metode au fost, în ordinea numerelor de pe tricou: Iustinian al II-lea Nas Tăiat, Isaac 2 Anghelos (ăla de care vă spuneam mai devreme că a fost orbit el însuși de către frate-su. Dar nu îl plângeți, căci el și-a început practica prin exemplul celor trei băieți ai săi, Andronic, Ioan și Manuel). Apoi Ioan Tzimiskes, Vasile al II-lea (ăsta a reușit performanța de a orbi o întreagă armată bulgărească de vreo 15.000 de oameni. A lăsat un singur chior la 100 de orbi, ca să îi conducă acasă. Scena i-a provocat un atac cerebral țarului în funcție, Samuel). Urmează Constantin al IX-lea Monomahul și Mihail al VIII-lea Paleologul (și ăsta și-a testat mâna pe propriul copil). Dar aici vorbim despre campioni, cei care au lăsat mii de orbi în urma lor. În fond, cam toți împărații bizantini au folosit pedeapsa asta, mai mult sau mai puțin.

Well, dragilor, cred că v-ați format o idee. De aici încolo, dacă vă pasionează subiectul, îl aprofundați și voi. Noi ne întoarcem la ale noastre, cu scuze pentru întârzierea postării de azi (deși nu avem nicio vină), și vă dorim un weekend luminos.