Scurtă istorie a înotului (ultima parte)

Hai că azi încheiem cu înotul, deși mai aveam subiecte… gârlă. Dacă știam că subiectul ăsta e așa bogat, îl declaram maraton și terminam povestea. Măcar știam o socoteală. Dar, na, pleci de la o idee cum că grecii antici nu știau să înoate, o demontezi, te ambalezi și uite unde ajungi. Așadar și prin urmare, azi vom vorbi despre cum au uitat oamenii cel mai simplu și mai eficient stil de înot. Și când vorbim de oameni, ne referim la ăia cu pretenții de civilizație. Respectiv, din Europa și până în China.

După cum vă povestisem, Europa uitase cum e cu înotul prin perioada de final a antichității și a ținut-o așa până pe la Iluminism. Că nu mai era frumos să faci baie dezbrăcat, că se împământenise ideea că apa e plină de de vietăți care vor să îți ia piuitul, de la microbi la monștri cât 10 corăbii la un loc, plus multe altele așișderea, nici nu mai contează. Cert e că lumea nu mai înota.

În China, spre exemplu, treaba asta a venit ceva mai târziu. Cum s-ar zice, până la dinastia Qing, asta fiind ultima dinastie imperială din China (1644 – 1912), lumea nu avea nicio problemă să înoate în toate stilurile posibile. Odată cu monarhii din Qing, lucrurile s-au schimbat. Ăștia nu prea iubeau înotul, așa că au transmis treaba asta și supușilor, pe principiul că numai proștii și necivilizații se duc să înoate. Ăia civilizați merg cu barca, pe vreun pod sau, pur și simplu, iau un vas de croazieră.

Și ce să vezi? S-a întâmplat ce s-a întâmplat și-n Europa. Cum lumea nu mai știa să înoate, numărul celor care se înecau a crescut vertiginos. De-aia, China a înființat primul serviciu de salvamari din lumea asta, în 1708, cu băieți de la țară, luați în armată, care, chipurile, ar fi știut să mai înoate. În realitate, rolul ălora era mai mult să aibă grijă să nu cadă lumea din barcă, de pe vapor, că accidente se întâmplau și atunci. La plajă oricum nu se ducea nimeni, să zici să stai după ei. N-avea niciun rost să lași salvamarii pe malul mării, să îi bată soarele în cap, doar ei cu pescarii și albatroșii.

Buuun. Ne întoarcem la Europa Occidentală și la Iluminism, perioadă în care înotul revine la modă. Numai că înotul, vedeți voi, venea la pachet cu normele de etichetă. Și dacă înotai, tot gentleman sau lady trebuia să fii, nu să te zbați ca disperatul să împroști pe toată lumea. Bașca să îți strici freza, mustața sau machiajul. De asta, înotul era musai să se execute cu capul la suprafață. În situația asta, vă dați seama că stilul liber, căci despre el era vorba, a sărit din schemă. Și când te gândești că ăsta vine instinctual… dar, spanac, dacă e etichetă, etichetă e până la capăt.

Europenii l-au redescoperit în Africa și, mai ales, în America de Nord. Și cum coloniștii nu prea știau de etichetă, s-au apucat să îl învețe. Ulterior, la 1844, un pictor aventurier, George Catlin pe numele lui, a decis să aducă la Londra doi băieți din tribul Ojibwa, ca să înoate alături de cei mai tari înotători britanici. Praf și pulbere i-au făcut ăia doi pe englezi. Apropo, îi chema Wenishkaweabee și Sahma, nu că ar conta cu ceva. Treaba este că atât publicul londonez, cât și presa vremii, deși recunoșteau că ai lor parcă stăteau pe loc, spuneau că tot mai eleganți erau decât pârliții de nativi americani care dădeau din mâini și din picioare ca înecații, plus că mai înaintau și cu capul sub apă. Bleah! Să fie la ei.

Vă dați seama că nu a durat mult, iar moda, oricât de neelegantă era, a prins rapid în mai toată Europa. Vestea proastă pe care o avem pentru voi este că primul campion olimpic la înot, stilul liber, a fost un ungur, Alfred Hajos (foto 1). Se întâmpla în 1896, și a luat două medalii tipul, la 100 m și la 1200 m. N-ai ce să le mai faci, aici chiar au fost primii. Dar, hai, nu puneți botic! Recordul mondial tot la David Popovici este, așa că… să fie ei sănătoși cu Hajos al lor. Puteți să le transmiteți, în dulcele grai românesc: ciocu` mic că acum noi suntem la putere!

Ah, și să nu uităm de chinezi. La ăștia, stilul liber de înot s-a întors târziu, în secolul XX. Asta grație tovarășului Mao (foto 2) și a restului partidului. Reticența față de înot a fost considerată una dintre tarele monarhiei și a dușmanilor de clasă. Astfel, dacă voiai să fii un comunist bun, te apucai și de înot. Cu tovarășul Mao ca prim exemplu. Sau, mă rog, cu exemplul chinezilor care mai merseseră prin țări străine și văzuseră cum se înoată. Nu de alta, dar Mao, între noi fie vorba, tot stilurile broască sau ăla pe spate le folosea, neștiind altele