În viață, uneori, pot fi și lucruri mai nasoale decât să ți se facă dreptate după 700 de ani, ca în cazul lui Dante, cel pomenit ieri. Se poate, spre exemplu, să nici nu știe lumea că tu ai avut dreptate, și să te alegi cu praful de pe tobă. Dante, cel puțin, poate fi fericit acolo pe unde o fi el, că i s-au recunoscut meritele pe „Divina Comedie”. Dar cum ar fi fost să fie scrisă de altcineva de care n-ați auzit niciodată? Ei, despre asta vom vorbi azi. Nu despre Dante, căci el chiar a scris „Divina Comedie”, ci despre Alexandre Dumas-tatăl.
Poate nu știați, dar Dumas a fost adesea comparat cu Thomas Edison. În sensul că a fost extrem de prolific, dar pe munca altora. Să dăm câteva exemple de mostră spre lămurire! Ați auzit de „Cei trei muschetari”. Operă de căpătâi a maestrului! Jackpot! A dat lovitura cu ea și a intrat ca berbecul în istoria literaturii. Dar știați că… nu prea e a lui?
În realitate, cele patru personaje faimoase (Athos, Porthos, Aramis și D`Artagnan), plus toate celelalte care apar în carte, sunt creația unui scriitor obscur, Gatien de Courtilz de Sandras, care a trăit prin secolul al XVII-lea. Tipul a fost închis la Bastila, acolo unde l-a cunoscut pe Besmaux, un fost tovarăș de arme al lui D`Artagnan (Charles de Batz de Castelmore pe numele său real). De la ăla a aflat povești despre cei patru, povești pe care le-a romanțat și el, le-a dat amprenta artistică a autorului, și le-a publicat sub forma unor nuvele. Pe astea le-a găsit Dumas când căuta idei și se documenta despre perioada respectivă. Le-a preluat, nu a negat niciodată asta, ba s-a și mândrit că le-a perfecționat.
Treaba e că lucrurile nu se opresc. Dumas nici nu ar fi scris „Cei trei muschetari”. Ci altcineva. Dumas ar fi adus doar partea de șlefuire, editare, cum vreți să îi spuneți. Tipul care a scris romanul se numea Auguste Maquet. Ăsta era un scriitor fără noroc, care se tot chinuia să își publice manuscrisele. Talent avea cu carul. Noroc n-avea, adică pile. Iar Dumas excela la asta. Așa a ajuns Maquet să îi ceară ajutorul maestrului, și așa i s-a făcut propunerea de colaborare. Colaborare în sensul că el scria, Dumas adăuga ce era de adăugat, iar gloria și banii ajungeau la Dumas, căci omul știa să își construiască brandul personal. Maquet primea o sumă, un fel de leafă fixă, ca la jurnaliști. Buun.
De aici se îngroașă gluma, căci Maquet nu s-a oprit la „Cei trei muschetari”. Contele de Monte-Cristo, După 20 de ani, Laleaua Neagră, Regina Margot, Vicontele de Bragelonne și alte și alte opere, în total vreo 21 de romane, toate au trecut prin mâna lui. Cum ar veni, cei doi erau coautori, dar mai mult el ar fi fost cu treaba. Oricum, nu era singurul. Paul Lacroix, Paul Bocage sau Pier Angelo Fiorentino sunt doar câteva dintre numele scriitorilor fantomă cu care Dumas a colaborat, dar pe care ar fi uitat să îi treacă pe copertă, că de aia erau „fantomă”.
Revenind la Auguste Maquet, tipul s-a săturat prin 1858 și l-a dat în judecată pe Dumas pentru faptul că ăla nici măcar nu îl mai plătea. Și cum scandalul lua amploare, Maquet a rupt pisica în două și a cerut să i se recunoască și paternitatea operelor. Sau măcar dreptul de coautor. Dar, na, ghinion. Dumas îl pusese să semneze contractul prin care ceda drepturile, așa că nu se mai punea problema de recunoaștere. A câștigat însă compensații materiale pentru munca neplătită.
Ca să pună capac, Maquet și-a băgat picioarele și s-a apucat de scris pe cont propriu. Nu i-a mai ieșit pasența, căci gloria era deja în altă parte. Zburase puiul cu ața, iar cele mai tari opere erau deja semnate de Dumas. Dar asta a contat mai puțin. Cu glorie, fără glorie, Maquet a câștigat suficient de unul singur, ca să nu moară de foame la pensie. Ba a și devenit membru al Legiunii de Onoare. Cât despre Dumas, el nu a mai avut niciun roman de Doamne ajută după 1858.
La final, vom spune, căci poate nu știați, că Dumas s-a lovit toată viața de acuze de plagiat, de furt intelectual șamd. Iar reacția lui a fost cea mai dubioasă dintre toate. Nu a negat, ba chiar a fost mândru. „Un geniu nu fură, el cucerește”, ar fi zis maestrul la un moment dat, legat de niște acuze din astea. Ah, să nu uităm, lui Maquet i s-a mai spus și… „Celălalt Dumas!”.
Sursa foto: wikimediacommons.com
Chiar nu stiam!