Scurtă istorie în date a ceaiului

Azi nu mai dăm statistici că se activează tărâța în unii și ați văzut ieri ce-a ieșit. Cică ne-am fi luat de baza lor militară preferată, pe care o știu ei de când era mică. Sau de țara lor preferată. Naiba știe, că n-am priceput prea bine. Noi! Auzi tu! Care, ultima dată când am văzut o muscă, am rugat-o frumos, toată redacția, să nu se supere pe noi dacă o invităm respectuos să iasă din casă. Ba i-am și pus afară o farfuriuță în miniatură cu zahăr, plus una cu apă, ca să nu dereglăm echilibrul planetei și să fie musca fericită. În fine. Acestea fiind zise, azi dăm câteva date cheie din istorie, legate strict de istoria ceaiului. Dacă și acum se găsește vreunul să se jignofească, atunci clar problema e la el în cap. Așa să știți.

2737 î.Hr – Undeva acum vreo 4.737 de ani, împăratul legendar Shennong bea și el ca omul o ceașcă de apă caldă, că așa îi învățase el pe supușii săi. Să fiarbă apa înaintea de-a o bea. Cum stătea el și păzea ceașca, niște frunze au căzut dintr-un pom. Unde? Fleoșc în ceașca lui! Shennong, altul care nu voia să tulbure universul, le-a lăsat acolo, a băut apa și a descoperit ceaiul.

Sec. V-VI d.Hr. – Dacă vi se pare că legenda aia e o vrăjeală ieftină, puteți opta pentru varianta mai recentă care spune că un călugăr, Bodhidharma, se concentra să mediteze în fața unui zid. După nouă ani s-a trezit, s-a enervat că nu îi ieșise pasența, iar de nervi și-a tăiat pleoapele și le-a aruncat într-un ibric cu apă. Alea s-au transformat în frunze de ceai și … ta daaaa!!!

Sec. III î.Hr. – Noi zicem să lăsați originile astea de rahat (de asta și decalajul dintre date), și să aflați că în perioada asta s-a scris prima dată despre ceai în China.

Tot sec. III î.Hr. – Chinezii descoperă nu doar ceaiul, ci și faptul că ăsta este medicament și poate prelungi viața.
Sec. VIII d.Hr. – Faimosul scriitor Lu Yuu, de care a auzit toată lumea, devine primul maestru al ceaiului din lume și scrie o carte intitulată Cha Ching, adicătelea Cartea Ceaiului. Duuuuh! Doar nu era să scrie despre producția de bălegar.
804 – Japonezii aduc ceaiul la ei în țară.

1215 – Eisai, un popă budist japonez, se duce în China. De fapt, la anul ăla se întoarce. Aduce cu el nu doar filosofia Zen, ci mai scrie și un tratat despre ceai, Kissa Yojoki. De fapt, în anul ăla îl termină.

Sec. XVI – Japonezii deja fac ditamai ceremonia din băutul ceaiului, de mureai naibii de sete până îți dădeau ăia și ție o ceașcă. Sau trecea răceala cu de la sine putere. Tot aia era.

1555 -Un italian, Giovanni Battista Ramusio, aduce primele frunze de ceai la el în Veneția, respectiv în Europa.
Sec. XVII – XVIII – nu e clar în ce an ajunge ceaiul în Rusia, dar în secolele amintite era deja un fenomen. Ba rușii se enervează și reinventează samovarul, după ce vase similare fuseseră inventate încă de acum 3.600 de ani.

1773 – Are loc Partida de ceai de la Boston. Adică niște americani aruncă 342 de cutii cu ceai în mare, nu pentru că se măriseră taxele pe ceai, așa cum știați voi, ci pentru că erau singurele care nu fuseseră abolite. Începea Războiul de Independență.

Sec. XX – Apare ceaiul la plic. Autoare, două gagici din Milwaukee, Wisconsin: Roberta Lawson și Mary McLaren.

Finalul sec. XX – Americanii descoperă că ceaiul este medicament și poate prelungi viața.

Sursa foto: pixabay.com