Romanii, tunsorile scurte și alte mode ale vremii

Rămăsesem ieri la tunsorile romane, respectiv la moda părului scurt. Ca o recapitulare de trecere în revistă, tunsoarea scurtă a apărut la greci, apoi a fost adoptată și perfecționată de romani. Apropo, dintre greci, doar spartanii au refuzat să dea jos pletele, pe motiv că ei erau mai cu moț (atât la figurat cât, după cum se vede, și la propriu). Revenind la romani, mai spusesem că ăștia făcuseră o mică obsesie din a eradica pletele, modă pe care ei o atribuiau doar barbarilor și filosofilor. Ultimii nu erau luați în derâdere, dar se considera că erau prea ocupați cu gânditul ca să se mai și uite la propriul aspect. Idee furată, evident, tot de la greci. Buuun.

Romanilor, după cum am mai spus, le plăcea să arate bine. Italianul tot italian, n-ai ce să-i faci. Pentru asta, atunci când începeau să albească, bărbații încercau să mai amâne inevitabilul vopsindu-se. Foloseau coji de nucă, tot felul de extracte de plante, ba chiar și lipitori în oțet. Nu încercați asta acasă, noi doar relatăm ce se făcea atunci. O altă dramă pentru mulți bărbați din vremea respectivă, ca și azi, era chelia. La aia n-ai ce să mai vopsești. În fine, poți să o vopsești, dar nu știm la ce ajută.

Lui Iulius Cezar, spre exemplu, începuse să îi cam plece fruntea spre ceafă. Asta a fost una dintre dramele lui personale. Că o fi fost de la prea multe femei, de la genetică, de la stres, naiba știe. Dar e cert că treaba cu pricina îl deprima rău de tot. Cleopatra chiar a încercat să îl trateze cu o poțiune egipteană făcută din dinți de cal, șoareci arși, măduvă de cerb, grăsime, stuf și miere. Așa se zice. Acum, că în afară de un miros dubios și de o mică bășcălie nu i-a reușit nimic lui Cezar, bănuim că v-ați prins deja. Se pieptăna el cu părul spre frunte, dar tot nu era ce trebuie. Așa că a vorbit în Senat cu băieții și i-a convins pe ăia să îl lase să poarte o cunună aurită de lauri, ca să nu se mai reflecte soarele fix de unde nu trebuie.

La ceva vreme după Cezar, romanii au început să testeze tot felul de tunsori (scurte) dar ceva mai elaborate. Spre exemplu, Nero a dat tonul părului ondulat și favoriților. Apropo, era ondulat cu un tub de fier gol pe dinăuntru, fierbinte, numit calamistru. Ăsta a fost părintele bigudiurilor moderne. Ei, uite că la imaginea asta probabil nu v-ați gândit până acum. Respectiv că romanii cei temuți de toți își mai puneau și bigudiuri sau părul pe moațe. Aici facem repede o paranteză și vă spunem că denumirea de bigudiu are la origini niște aplicații masculine, nu feminine, așa cum ați crede. Termenul vine din portughezul bigode (mustață), respectiv bigotere (ondulator de mustață). Ca să știți.

Treaba cu freza scurtă și ferchezuiala s-a dus la un moment dat pe apa Bosforului, căci nu s-a mai păstrat decât în Bizanț. Romanii au renunțat rapid la imaginea de băieți ferchezuiți, căci noii conducători aveau alte preferințe. Ca să vă faceți o idee, vom spune numai că dinastia merovingiană a fost cunoscută și ca dinastia „regilor pletoși”. Iar lui Clodio, tatăl lui Merovech (ăla care a dat numele dinastiei), i se mai zice și „Le Chevelu”, adică „pletosul”. V-ați prins deja că ăștia puneau preț pe părul lor, așa cum făcuseră toți barbarii până la ei. Să faci notă discordantă nu era cea mai inteligentă idee din lume.

Dar, ca să nu mai dăm postări interminabile, ne oprim azi aici. Mâine încheiem cu mica serie inopinată despre tunsori, cu aaalte și aaalte lucruri interesante și folositoare pentru oameni. Mai avem deci, nu s-a terminat.

Sursa foto: pixabay.com