Elefanții dispăruți ai Parisului

Fiecare mare oraș al lumii are un simbol al său. Cel puțin unul. De fapt, cu cât mai mare orașul, cu atât mai multe simbolurile din el. Uite, spre exemplu, Parisul. Cu ce asociați voi Parisul? Cu Turnul Eiffel, cu Notre-Dame, cu Arcul de Triumf, cu Muzeul Luvru, cu Champs-Elysees, cu grevele și demonstrațiile, cu șoarecii și mizeria, cu prețurile astronomice și camerele de hotel nerecomandate celor bolnavi de claustrofobie? Eheei, dragii moșului, ai de unde alege. Și nici măcar nu le-am zis pe toate. Dar noi astăzi vom vorbi despre simboluri ale Parisului dispărute. Spre exemplu, elefanții Parisului. Știați de ei?

Undeva pe la 1758, un tânăr arhitect francez, Charles Francois Ribart de Chamoust, a avut o idee. Mă rog, el văzuse ideea la Roma, acolo unde, în 1667, sculptorul Gian Lorenzo Bernini dezvelise statuia unui elefant care purta în spate un obelisc egiptean. El există și astăzi, dacă aveți drum pe acolo, mai exact prin Pizza della Minerva. Ei, când a văzut Ribart al nostru statuia, l-a lovit nu doar invidia, ci și inspirația. Păi, cu atâta simboluri masonice, ezoterice, draci să le cheptene, Roma lua fața tuturor. Așa a venit el cu ideea să planteze în Paris ceva mai dihai. Respectiv un elefant uriaș, cu vreo trei etaje, cu fântână arteziană în trompă, cu scări în spirală pe interior și săli tematice în interior. L’éléphant triomphal ar fi trebuit să ăi zică.

Când au auzit autoritățile, ce-au zis? „Ce-i, mă, amarule, cu dihania aia? Urâțenia aia vrei tu să o pui în capitala noastră de vis? Mă, pleacă, mă, d-acilea, până nu iei și vreo zmetie! Iote, al dracului ciumpalac, ce vrea ăsta să-și bată joc de arhitectura și de istoria Parisului! Alt loc n-ai găsit, măi, panaramă?”. Ei, și uite așa s-a dus pe apa sâmbetei elefantul gigant care ar fi trebuit amplasat, în viziunea lui Ribart, fix pe locul în care azi există Arcul de Triumf. Buuun!

Fro 40 de ani mai târziu, Napoleon a aflat cumva de ideea lui Ribart. Și i-a plăcut. Așa că a preluat schițele, a tocmit un arhitect, Jean-Antoine Alavoine, și i-a zis să facă un elefant similar. Dar, mai întâi, s-a dus la autorități. Și, când au auzit autoritățile, ce-au zis? „Vaaaai, mon empereur, ce frumusețe de elefănțel!!! Ce trompiță drăguță, cu arteziană, ce urechiușe!!! Dumneavoastră singur v-ați gândit la așa ceva? Wow! Cum de nu i-a mai venit nimănui ideea? O superbitate! Mai aveți și altele? Cât are ăsta? 22 de metri înălțime??? Uuuu, îi rupem pe englezi! Unde îl punem? Dărâmăm Notre-Dame, demolăm Versailles, numai să spuneți, că nimic nu se compară cu frumusețea asta de elefant!? Cest un merveille, șefu!”.

Așa, pe filiera asta, s-a ridicat giganticul elefant în Piața Bastiliei, chiar pe locul pe care (dacă ați fost pe acolo) există o coloană (July), fix în mijlocul pieței. Acolo fusese Bastilia și acolo a vrut Napoleon să pună elefantul, simbol al victoriilor sale și ale poporului francez (foto). Faza nasoală este că Napoleon a trebuit să abdice în 1814, iar elefantul a rămas construit doar din lemn și ghips. Planul era să fie construit pe modelul ăla direct din bronz. Nu s-a mai făcut, că au avut autoritățile o revelație. Dar nici nu l-au demolat, că poate revenea Napoleon. Așa a rămas elefantul acolo până în 1846, adică vreo 32 de ani, când chiar a trebuit dat jos că era infestat cu șobolani și calamita zona. În caz că nu știați, Victor Hugo a scris despre el. Dacă mai țineți minte personajul Gavroche, ei bine, într-un picior al elefantului dormea. În realitate, în piciorul ăla locuise un individ care trebuia sa aibă grijă de monument.

Ultimul elefant parizian a apărut la 1889. Era tot pe model de lemn, și a fost amplasat chiar în spatele faimoasei Moulin Rouge (foto). Ca să fim corecți, elefantul fusese cumpărat de proprietarii Moulin Rouge de la Expoziția Universală din Paris, că le plăcuse lor. La fel ca și predecesorii săi, elefantul ăsta avea niște dimensiuni de neam prost și camere interioare. Diferența era că, în capul elefantului, erau o sumedenie de gagici care dansau din buric. Publicul doritor plătea un franc (atât era prețul) și urca prin interiorul matahalei ca să clătească ochiul cu dudui, dar și plămânul cu niște opiu, sau stomacul cu niște absint. N-a durat mult căci, în 1906, cu prilejul renovării incintei, elefantul a dispărut. Cu el a dispărut și moda elefanților parizieni. Dar, nu se știe, nu e timpul pierdut să mai apară vreunul.

Sursa foto: wikimedia commons