Cum am regăsit filmele copilăriei

Întrerupem azi programul nostru obișnuit pentru o chestiune pe care n-am mai făcut-o de multă vreme, respectiv cronică de film. Nu de alta, dar mă țin de nu știu când să o scriu și mereu uit. Dacă nu o dau nici azi, aleluia, că nici nu îmi mai aduc aminte. De fapt, o să avem cronică de filme, că sunt mai multe. Ca să nu pierdem timpul, îi dăm bătaie direct. Știți că vine o vreme, și dacă nu știți aflați acum, când începi să trăiești mai mult din amintiri. Chiar și când ieșiți cu prietenii la o bere, stați și povestiți ce frumos vă distrați voi… la o bere, până nu demult, sau până să apucați să vă îns… să vă înstrăinați unii de alții. În ordinea asta de idei, nici la filme noi parcă nu îți mai vine să te uiți, ci le cauți pe alea vechi, alea care știi tu că erau bune, și care să îți trezească niște amintiri plăcute. Iaca fix despre asta vom vorbi azi.

Cum n-aveam somn acum ceva vreme, și cum butonam telecomanda ca să caut și eu un film mai acătări (vedeți ce am scris mai sus), dau, dom`ne, peste o bijuterie pe care ultima dată o văzusem în copilărie, la cinema, împreună cu prietenul și vecinul meu Boabă. Nu era cel mai indicat să mergi cu ăsta la filme, că vorbea într-una, dar nici n-aveam pe altcineva dispus să cheltuie 3 lei pe bilet, și singur îmi era frică să mă duc. Ăsta avea o boală care i-a rămas până acum la bătrânețe. El comenta filmul în direct, de parcă noi, restul sălii, nu ne uitam tot la aceeași panaramă. Turuia ca o moară stricată, ba mai și înlocuia replicile, de te și miri cum de nu l-a bătut nimeni pe acolo. A fost cât pe ce, dar era iute de picior. În fine, v-am zis că filmele pe care urmează să le comentăm azi au trezit amintiri plăcute.

Ca să nu mă mai întrerupeți și să divaghez, vă spun că a fost vorba despre filmul „Ținutul uitat de timp” (1974), după romanul omonim al lui Edgar Rice Burroughs, și cu marele actor, uriașul chiar, Doug McClure, în rolul principal. Bine, zic și eu că era mare, că mi-a plăcut mie în film. Altfel, slabe șanse să fi auzit de el. Eu, recunosc, abia recent am aflat cum îl chema (apropo, în poză, al nostru e ăla frumos, cu binoclu). Ei bine, ideea este că deși filmul are niște efecte speciale de zici că sunt făcute cu ce-au găsit și producătorii pe acasă, în cutia cu jucării a copiilor, povestea e frumoasă de te topești ca înghețata pusă pe calorifer. Și asta e partea faină la filmele vechi, că au o poveste. Azi, țac pac, vine eroul principal, epilat pe piept și uns cu ulei, bate ca la vreun milion de inamici, le-o trage tuturor bunăciunilor din film, și se încheie totul fără să pricepi măcar ce a vrut să spună autorul în opera sa. Vii bou la film și pleci vacă. Neah! Să fie la ei! În filmele vechi, pe lângă toate astea (mai puțin partea cu epilatul), se servea și o poveste. Asta făcea diferența. Asta nu pricep ăștia care fac filme azi. Ia fiți atenți!

Filmul nostru începe cu un echipaj de pe un vas britanic care ajunge pe un submarin german, după ce le scufundă ăia șandramaua. Se încaieră ei pe acolo, se împacă, treaba e că greșesc traseul și în loc să o ia acote spre Anglia, ajung pe un continent pierdut, Caprona, pe care trăiesc de-a valma și dinozauri, și brontozauri, și oameni primitivi, și cam tot ce i-a dat evoluției prin capul ei personal. Nu vă spun mai multe, că poate ați ratat filmul ăsta în ultimii 50 de ani, bașca și cartea, și vreți să vă apucați de ele. Dar frumos. Frumos rău! Nici nu contează că dinozaurii lui fiu`meu sunt mai reușiți ca ăia din film, mai ales când se luptă între ei. Dar, na, noi aici vorbim despre artă cinematografică pură, nu despre toate panaramele cu efecte speciale. Jurassic Park avant la lettre. Și cum filmul clar a fost ceva sculă la viața lui, s-a făcut și continuare în 1977, tot cu insula aia uitată. Altfel nu s-ar fi făcut, nu? Și tot după un roman al lui E. R. Burroughs, respectiv „Oamenii uitați de timp”. Pe ăsta, recunosc, l-am găsit pe YouTube și nu mai țin minte din el decât pieptul uriaș al actriței principale, precum și costumul minuscul care făcea eforturi inumane ca să acopere ceva din el. Din piept. (Vă lăsăm eu fără să vă dau și foto?) Deci e bun filmul, se recomandă, mai clătiți și voi ochiul, vă mai culturalizați, din astea.

Îi dăm înainte, că mai avem. Unde am găsit eu primul film, pe un canal din ăsta de filme pe bani, am mai descoperit încă două. Minunățieee! Tot cu noul meu actor preferat, Doug McClure. A doua bucată se numea „Al șaptelea continent”. Evident, după un roman de E. R. Burroughs. Și pe ăsta îl văzusem la cinema, dar nu pe tot, că aici chiar au vrut unii să ne bată în sală și să ne ia banii, așa că a trebuit să fugim. Eram copii, ce să faci? Dar bucuria a fost cu atât mai mare, cu cât am stat și am vizionat filmul, da capo al fine, după aproape 40 de ani. Altă capodoperă! Are ceva din Jules Verne, din Arthur Conan Doyle (că din ăștia s-a inspirat și Burroughs), dar și ceva dintr-un spital de nebuni, plus niște efecte și personaje negative de îți vine să-ți înfigi furculița în ochi. Dar, na, vine Doug al nostru, rezolvă cazul în lumea subterană, îi bate pe ăia răi, se pupă cu bunăciunea, Ză End. Al treilea film, „Lumea Atlantidei” (1978), e pe același calapod, doar că acțiunea e, surpriză, în Atlantida. Diferența e că ăsta nu e scris de E.R.Burroughs ci, din ce am dedus personal, pare scris la o beție din aia gravă. Se recomandă și el, ca o altă capodoperă de neratat.

Ultimul de pe listă nu am apucat să îl văd. Dar trebuie căutat pe YouTube, pe undeva. „Umanozii din adâncuri” se numește (1980). Cică ar fi vorba despre niște monștri marini cu colți, urâți foamete, cu coadă, care ies pe uscat. De fapt, nu au coadă doar în spate, ci și în față, căci scopul lor e ăla de a viola femeile. Noroc că vine iar Doug și, clar, trebuie să rezolve situația. Dacă nici acum nu v-am convins că merită să îi acordați o oră și jumătate din viața voastră, atunci nu știu ce să mai zic. Mergeți și vedeți toate prostiile, dacă filmele vechi și bune nu vă pasionează! Altfel, mai stați pe aici că vom mai avea recomandări culturale grave!

Sursa foto: IMDB