După o săptămână întreagă în care am discutat numai despre poliție, reguli, spionaj și alte cele, propunem să vedem cum era și fără astea. Nu vom merge înapoi în timp, ci înainte, și asta pentru că știe toată lumea că lucrurile au luat-o pe o pantă descendentă în Evul Mediu, după căderea Imperiului Roman, iar lumea din cea mai mare parte a Europei s-a întors la regulile și normele pe care le știa ea încă de pe vremea ultimilor mamuți. Iar pentru asta, vă invităm la o scurtă călătorie prin Albania. Explicăm imediat de ce.
Albanezii, un popor care au un imn național compus de Ciprian Porumbescu (asta e doar o doză mică de cultură generală în plus), au avut și ei un domnitor mai de Doamne ajută. Pe Gerge Kastrioti, cunoscut și ca Skanderbeg. De fapt, tipul ăsta a fost un gigant. Nu doar la propriu, că era o namilă de om, ci și la figurat. A fost, dacă preferați comparația, un Vlad Țepeș altoit cu Ștefan cel Mare și cu Iancu cu Hunedoara, că tot a fost contemporan cu ei. Ba a și primit un titlu pe care și ai noștri îl aveau, ăla de Athleta Christi.
Printre pasiunile sale enumerăm bătaia, omorul, snopeala și cafteala, toate având în prim plan, musai, turcii. Adora ăsta să se bată cu otomanii, și așa omor le-a tras că îl pomenesc ăia și azi. Între noi fie vorba, nu a fost chiar cea mai bună perioadă pentru turci, cu toți domnitorii de la nord de Dunăre + Skanderbeg la sudul ei, că te și miri cum de au reușit otomanii să scape. La câte bătăi și-au luat și la câte sute de mii de mortăciuni au lăsat în urmă, ar fi trebuit de mult să fie la muzeu lângă păsările Dodo și brontozauri. Numai Skanderbeg a avut 25 de bătălii cu ei, 24 câștigate, un record greu de egalat. Greu de egalat, dar ușor de spulberat de către Fănel al nostru, care nu suporta să vadă naționala noastră depășită în clasament de aia a Albaniei. Dar nu despre asta era vorba. Altundeva băteam noi.
Ideea era că Skanderbeg a omorât cu atâta sârg la turci, și așa bine i-a învățat pe ai lui arta războiului, că și după moartea lui, încă vreo zece ani, au bătut albanezii la otomani numai așa, din inerție. În perioada asta, un căpitan al lui Skanderbeg a avut o idee. Anume, cutumele existente și le-a legat într-un cod. Pe căpitan în chema Leke Dukagjini, iar pe cod îl chema Kanun. Hai că ajungem, cătinel, unde trebuie. În codul ăsta erau menționate toate regulile de care avea nevoie omul medieval. Noi vom insista asupra uneia singure… Legea sângelui. Dacă ați apucat să citiți ceva din Ismail Kadare, ați aflat cu ocazia asta că albanezii au fost și au rămas niște satane de oameni, cu care nu e bine să te pui rău. Cum ziceam, dacă nu ați citit Ismail Kadare, începeți cu volumul „Aprilie spulberat”.
Ce ne interesa pe noi era că albanezii puneau onoarea mai presus de orice. Ăștia au inclusiv mituri cu morți care se întorc între vii pentru a-și respecta cuvântul dat pe când trăiau, apropo de onoare. Și ăsta e doar vârful aisbergului. Tot de la Ismail Kadare citire, tradiția spune și azi ca, la nuntă, tatăl miresei să îi dea ginerelui un glonț. Așa, în caz că îl dezonorează fiică`sa. Asta ca o idee. Moartea era de preferat dezonoarei. De preferat moartea celui care jignea. Acum, dureros e că albanezii ăia au interpretat cam prost legea talionului. Spre exemplu, dacă un tip îl omora pe altul, o rudă masculină a victimei era musai să îl omoare pe criminal. Până aici, e legea talionului clasică.
Problema cu albanezii era că nu se opreau aici. Noua mortăciune cerea și ea răzbunare. Și așa se killăreau ăia, unul câte unul, până nu mai rămânea picior de bărbat în una dintre cele două familii. Iar vendetele astea se puteau duce pe generații întregi, de nici nu mai știau ăia de la ce se plecase. Nasol era că nici nu puteai să zici stop, că iar îți pierdeai onoarea. Lumea, începând cu propria ta familie, spunea că ești un fătălău laș dacă nu te duci să răzbuni onoarea pierdută. Ei, uite cu ăștia au avut turcii neinspirația să se ia la bătaie. Și vă mai mirați de ce pierdeau pe bandă rulantă.
O altă regulă Kanun spunea că bărbatul este capul familiei. Femeia era un fel de proprietate și se putea bucura de toate restricțiile pe care vi le puteți imagina. Averea unei familii se transmitea de la tată la fii, niciodată la fete. Ei, aici intervine șpilul. Ce făceai dacă nu aveai băieți? Sau dacă mureau toți, unul câte unul, în vendetele alea. Ei, dragii noștri, uite cum a apărut o regulă întâlnită numai și numai la albanezi. Burneșa (foto)! De fapt, denumirea este dată femeilor care devin bărbați. Căci, da, asta se întâmpla. În cazuri extreme, o femeie se ducea în fața sfatului bătrânilor din sat, se jura că devine bărbat, era tunsă, îmbrăcată și educată să se poarte exact ca masculii. Nu mai exista întoarcere. Pedeapsa era moartea. În schimb, burneșele se bucurau de o mare cinste, deveneau capi ai familiei, puteau merge la crâșmă, puteau bea, scuipa, sudui, încheia contracte, deține pământ și tot ce altceva putea face un bărbat. Doar însurătoare și copii nu mai aveau voie.
La final, vom mai spune să nu cădeți pe spate de ce bizari erau albanezii medievali. Regulile astea sunt valabile și acum. Doar în perioada comunismului au dispărut, dar au reapărut imediat de cum a căzut regimul și la ei. Și acum există copii (băieți) încuiați în case pentru a nu fi împușcați în vendete începute de când lumea. Ăia nu mai au altă viață, decât să trăiască între patru pereți. Iar burneșe există și ele, deși oficial nu ar mai fi decât vreo 12. Dar, la ce reguli au ăia și ce secrete, n-ar fi de mirare să fie mai multe. Ei, iaca, mostră de reguli medievale și de legi ale pământului, în caz că vă mai apucă dorul și admirația de astfel de perioade.
Sursa foto: wikimedia commons
0 comments on “Burneșa, femeile care devin bărbați după reguli medievale”Add yours →