Câteva observații despre secretare

Bună pauza asta. Bună, dar scurtă, ca toate pauzele. Am mai încărcat puțin bateriile și, iată, ne apucăm din nou de treabă. Ar fi fost bună o secretară. Te mai degrevează de treabă dar, dacă nu e, nu e. Apropo, știți cum afli dacă ești bogat sau sărac în funcție de secretară? Dacă ești bogat, secretara îți e amantă. Dacă ești sărac, ești însurat cu ea. Iar dacă ești vai de steaua ta, tu ești secretarul soției. Cică așa funcționează lucrurile. Apropo, dacă tot ați adus vorba de secretare, când au apărut ele, domnule? Aveți idee?

În caz că mai aveați dubii, egiptenii au inventat meseria asta. Iar la ei, secretara se numea scrib. Așa să știți. Ăștia scriau documentele oficiale în funcție de dictarea șefului. Șeful putea fi mai mic, mai mare, foarte mare sau chiar gigantic. În funcție de potența financiară, omul își angaja câți scribi avea el nevoie pentru a se ocupa de partea asta cu scrisul. Și atunci, ca și acum, era nevoie de o grămadă de documente, avize, autorizații și corespondențe. Nu puteai tu, faraon, vizir sau ce funcție corporatistă mai aveai, să o arzi toată ziua la masa de scris. Găseai tu pe cineva să se ocupe de treburi din astea, și care se spetise ani de zile pe băncile școlii, ca să poată scrie atât frumos, cât și corect, pe o leafă modică.

Pe filiera asta, jobul de secretară a ajuns și în Grecia Antică, apoi în Roma. Doar că aici, scriba/scribae însemna ceva mai mult. Ăștia erau un fel de notari publici și, doar ocazional, denumirea era dată și celor care făceau ce făceau și scribii egipteni. Mai degrabă, romanii le spuneau amanuensis („de mână”, adică scriau de mână). Ca unii care au pavat calea către viitor și al căror model îl urmăm, în lumea romanilor, secretarele (amanuensis) erau în general sclavi educați. După cum v-ați prins, meseria asta era una dedicată bărbaților. Foarte rar se întâmpla să găsești o femeie care să se ocupe de așa ceva. Bun! Până aici am rezolvat-o.

Denumirea de secretar/secretară vine tot din latină (secretarius) și se trage din termenii secernere (a pune deoparte)/ secretum (pus deoparte), al doilea având și sensul de „secret”. Deci, ăsta era secretarul, ca să folosim genul corect conform vremii. Un tip căruia îi încredințai documentele tale, corespondența, chestii de genul ăsta, care erau mai secrete de felul lor. Treaba e că denumirea a apărut prin Evul Mediu și a prins foarte tare în perioada Renașterii, atunci când jobul a devenit unul foarte căutat și bine plătit.

Și, uite așa, ajungem pe la leatul 1880, atunci când primele femei încep să își facă apariția ca secretare. Abia atunci au realizat ăia care aveau nevoie de secretar/secretară că îți merge mult mai bine dacă îți aducea cafeaua la birou o persoană drăguță, fără mâini păroase de gorilă, ca în cazul bărbaților. Vreo patru mii de ani le-a luat ca să ajungă la revelația asta. Și, adevărul este, altfel intra cafeluța, și altfel îți venea inspirația la dictare, când aveai o muză din aia în față. Plus că, de aici, puteai ajunge și la altele, nu ca în cazul secretarilor.

Și așa tare a prins moda că, prin prima jumătate a secolului al XX-lea, dădeai cu tunul și de abia dacă mai găseai vreun bărbat secretar. Acaparaseră femeile jobul ăsta cu totul. Între timp, denumirea a cam dispărut, fiind cică jignitoare. Mai nou, secretarele se numesc office assistant, sau chiar office manager. Dar tot aia sunt și tot aia fac, indiferent cum le-ai spune. Dacă nu credeți, mai gândiți-vă la testul de la început și vedeți cum stă treaba.

Sursa foto: pixabay