N-am avut de lucru ieri. V-am povestit de comunism și m-au apucat nostalgiile. Nu după comunism. După copilărie, deh, că atunci am prins-o. Copilăria, să știți de la mine, e frumoasă indiferent când ai prinde-o. Uite, spre exemplu, mi-am adus aminte de cel mai tare și mai tare lux de pe fața pământului…pâinicile date prin ou, prăjite și presărate cu zahăr! Auuu! Dacă există ceva mai bun în universul cosmic!!!
Unii le zic și frigănele. Ce vorbești, Franț? Păi când primeai din astea, și dacă mai prindeai sincron și desene animate, duminica, la televizor, boier Bibescu scria pe tine! Nu-ți mai trebuia nimic. de unde să știi tu că astea se făceau tocmai pentru că la vremea aia nu îți permiteai să arunci nimic, nici măcar pâinea veche. Umflai gura cu pâine prăjită ca hamsterii, asta după ce ronțăiai crusta de ou de pe margini, și lăsai zahărul să lucreze pe limbă (și la viitoarele carii) de murea Parisul. Luxul planetei! Puteai, cel mult, cum stăteai așa cu burta în sus și cu ochii întredeschiși de plăcere, să îi compătimești pe extratereștrii care nu au avut niciodată pâinici din astea. Uite, ăsta chiar ar fi un motiv bun să vină ăia încoace și să ne transforme în sclavi. Ca să le facem frigănele. Pe vecie, că nu îți trece niciodată de ele.
Existau, evident, și variante mai simple, că nu erai vreun neam de secretar de partid să ai tot timpul ouă în casă. Asta însemna pâine dată prin apă, trasă la tigaie să se rumenească frumos, și presărată cu zahăr. Mergeau și astea ca unse, dar parcă nu erau la fel fără ou. Astea rivalizau cu mic dejunul campionilor, creme de la creme, pâine cu unt (cu margarină sau, uneori, fără lactate) și cu gem. Altă minunăție gastronomică, pe care nu o poți egala cu nimic. Ce bucătărie franțuzească, neică? Păi ia să vină ei aici să vadă cu ce minunății ne delectam noi… pâine cu unt și cu gem. Vai de steaua lor de pârliți!
Uite, de asta îmi și vine să îl bumbăcesc pe junior, că el nu le are cu din astea. Nu s-au lipit încă de el. El preferă pâine goală și scandalurile. Cu maică-sa seamănă, clar, că ea e aia recalcitrantă în familie. Eu sunt de un calm imperturbabil. Nici țânțarii nu mă enervează. Vin la mine, se hrănesc, se duc apoi la geam să ia niște aer, și tot așa. Dar numai în liniște și consens. Nu sunt deja doi care fac scandal în casă? Fix al treilea ar mai lipsi. Plus că la noi nici țânțarii nu fac zgomot, de frica sexului slab. Dar uite că deviez. Despre frigănele vorbeam.
Când tocmai mă pregăteam să filosofez că nici măcar zeii olimpieni nu degustaseră așa capodoperă gastronomică, mi-a picat fisa. Stai așa că de acolo ne vin ele! Nu de la zei, deși din perioada precreștină provin. De la romani în special, că Apicius (v-am tot dat rețete de la el) a fost primul care scris despre frigănele. Asta prin secolul I î.Hr. La el mai erau înmuiate și în lapte în prealabil. Dar, să știți voi, romanii ăia au și furat multe la viața lor. Cine știe de pe unde luaseră ei rețeta? De la greci? De la egipteni? Foarte posibil ca, nefiind vreo mare inginerie, frigănelele să fi apărut odată cu primele pâini prin neolitic. Naiba știe.
Cert este că au prins așa tare, că se fac peste tot. Mda, și francezii le au (Nu citiți ce am scris mai devreme despre ei!). Și faza cea mai tare este că pot ieși n-șpe mii de combinații. Unii mai pun miere peste ele, alții le fac sandviș și pun niște gem la mijloc, alții pun unt deasupra, alții siropuri, fructe, înghețată, caramel și tot felul de șmecherii care mai de care. Imaginația e singura limită la frigănele. Acum, spuneți voi dacă ați mâncat ceva mai bun vreodată în copilărie!
Uf! Gata, aici punem stop. Eu știu ce gătesc în seara asta. Și poate cârâie vreunul prin casă, că nu știu ce îi fac! S-a auzit la departamentul de marketing, da? Regele junglei face frigănele diseară, ca un dur ce e el în bucătărie! Muahaha!!!
Sursa foto: pixabay
0 comments on “Frigănelele, adevărata mâncare a zeilor”Add yours →