De ce îngheață rușii când văd Lacul lebedelor la TV

Despre Lacul lebedelor de Piotr Ilici Ceaikovski a auzit toată lumea. E baletul ăla faimos cu lebăzuțe, lebăzoaie, tutuuri și guguloaie, cu prinți și cu omoruri, prințese și amoruri, dănțuială, țopăială și tot ce mai trebuie ca să iasă un spectacol de zile mari. Dar, așa cum v-ați obișnuit deja, aici la Mica Doză nu veniți ca să aflați ceea ce știați de acasă. Ar fi culmea! Veniți ca să aflați ce nu știați. Nu?

Și, numero uno, ne-am gândit noi că e posibil să nu știți că varianta asta pe care o cunoașteți nu e aia pe care o știa Ceaikovski. Mai exact, e una apărută la vreo 2 ani după ce a murit omul. Pe scurt, Piot Ilici a murit la 1893. Lacul cu lebezi, așa cum arată el azi, a apărut în 1895, la 20 de ani după ce fusese compusă varianta originală. Cine e comis-o? Păi, au fost doi. Coregrafii Lev Ivanov (fost mare balerin) și Marius Petipa. Ea mai trecuse și prin mâinile altor coregrafi: Julius Reisinger (primul), Joseph Peter Hansen (1880 și 1882) sau Ricardo Drigo (1893). În prima sa variantă, baletul era o leșinătură, de mai că nu a plecat lumea din sală. În varianta lui Ivanov și Petipa apărea, printre altele, dansul micilor lebede. Da, faimosul dănsuleț al micilor lebăzuțe, care a schimbat complet fața piesei. În fine. Asta era No.1.

Numero due, și aici vine partea cea mai interesantă este că, iar ne gândeam noi, posibil să nu știți că baletul ăsta le dă fiori reci pe spinare rușilor. Daaa. Oricât ar părea de bizar, baletul pe care ei îl consideră o avuție națională și internațională e în stare să bage frica în ei de parcă l-au văzut jucat de fantome, nu de balerini. Să vă explic.

Lacul lebedelor a devenit rapid baletul preferat al elitei comuniste de la Moscova. Stalin a dat tonul. Coincidență sau nu, a fost ultimul balet vizionat de Stalin, la 27 februarie 1953. Câteva zile mai târziu, pe 5 martie, a sucombat. După el, toată lumea bună era musai să meargă la balet și să vizioneze Lacul cu lebede. Nikita Hrușciov i se plângea la un moment dat balerinei Maia Plisețkaia (care, apropo, a dansat de peste 800 de ori în rolul Odettei din Lacul lebedelor) că, pur și simplu, nu mai suportă. Baletul e frumos, muzica e bună, dar cât spanacul lui balet să îl vezi? Cât să suporți? Ajunsese bietul Hrușciov să viseze, cică, numai tancuri albe. Cel puțin asta a declarat Maia, mulți ani mai târziu.

Cert este că KGB-ul, sau cine pisici și-a imaginat că ar fi o idee bună, a decis că Lacul lebedelor va intra în direct pe postul național de televiziune ori de câte ori e vreo nasoală. Și ca să fie treaba bună, au început cu Leonid Brejnev, nu cu Hrușciov, că ultimul era deja sătul. Mai precis, au început cu moartea lui Brejnev în 1982. S-a oprit brusc programul la TV, iar în locul lui a intrat Lacul cu lebede. La fel a fost și în 1984, când a murit Iuri Andropov. Un an mai târziu, în 1985, a murit Konstantin Cernenko. Și iar dă-i faza cu Lacul.

Deja toată lumea învățase. Când murea un secretar general, pac lebedele! Registrul s-a schimbat un pic în august 1991, la tentativa de lovitură de stat pusă la cale de comuniștii conservatori la adresa regimului Gorbaciov. De cum au intrat primele tancuri în Piața Roșie, s-a oprit programul și…iar lebedele. N-a funcționat, dar baletul a rulat. Iar ultima dată știți când s-a întâmplat? Anul trecut. Când a început nebunia cu Ucraina, un post privat de televiziune a pus lacătul pe ușă pentru că a luat poziția care nu trebuie față de război. Cât și-au semnat ei demisiile, pe post a rulat numai și numai Lacul lebedelor.

De asta ziceam, Lacul lebedelor a devenit de vreo 40 de ani semn de rău augur pentru ruși. Zic ei că nu degeaba a fost finalizată opera fix de Paștele Blajinilor, când se prăznuiesc morții. Îmbârligată chestie! Oricum, bine că la noi nu funcționează. La noi, dai simplu drumul la televizor, vezi meclele nesimțite ale ălora din politică, și te podidesc instant cele mai urâte gânduri, ba îți aduci aminte și de toate necazurile. Ce să mai strice ăia caseta cu baletul pe tine? Nu ți-ajunge deja?

sursa foto: pixabay