Franz Liszt, lisztomania și nebunele din viața lui

Există o vârstă la care, n-ai ce-i face, îți place să dai muzica tare, să te agiți, să dansezi, să mergi la concerte, să te isterizezi pe acolo, că așa e normal. Tot normal era să apară și „babele” care să comenteze că: vai, ce-i cu dezmățul ăla, că parcă dracii cântă acolo, că nu poți asculta și tu o populară, o colindă de Hrușcă, cum fac oamenii normali la cap, că uite zbănțuială și țipete și pe deșucheatele alea, clar e muzică de satane drogate, ești pierdut pe veci, ia să te duci la biserică să te spovedești și alte din astea. Toți am trecut sau, după caz, urmează să trecem prin așa ceva. Mai ales că, ipocrizie, după o vreme aveți toate șansele să deveniți voi babele alea. Circle of life!

„Babele” uită că, la vremea lor, Beatles, Elvis sau, mai târziu, Michael Jackson, le făceau să zbiere ca disperatele/disperații, să leșine, să facă precum toți dracii pe acolo, și să cadă chiloții de pe ele mai ceva ca baloanele atmosferice chinezești. Și dacă nu o făceau, erau doar invidioase, vă spunem noi. Faza tare e că reacțiile astea pe care le știm de la concertele vremii (fiecare cu perioada lui), nu prea au început cu Beatles și nici măcar cu secolul XX. Dacă v-ați teleporta pe vremea stră-stră-bunicilor, v-ar lua cu palpitații și ați scuipa în sân să vedeți ce disperați erau ăia la concerte și ce puteau face. O să vi se pară că v-ați cumințit în adolescența voastră zbuciumată, și că ați ratat ce era mai tare. Să vă explicăm!

De Franz Liszt ați auzit. El a fost un om bun (dintr-o țară vecină și prietenă) care a făcut lucruri bune și folositoare pentru oameni. Mai exact, a făcut muzică. Ba chiar a excelat la așa ceva. Ceea ce poate nu știți este ce ieșea la concertele ăstuia. Rupere! Vă imaginați gagici zbierând cuprinse de isterie la un concert de pian în secolul al XIX-lea, sărind ca pop-cornul și leșinând pe acolo? Mai ceva decât faceți voi la concertele lui Justin Bieber? O să ziceți, probabil: „du-te, domne, deacilea, că bați câmpii!” Nu plec nicăieri! Aici stau. Că știu că am dreptate.

Când se apuca Liszt să cânte la pian, din descrierile vremii, ieșea haos. Bărbații se ridicau de pe scaune și tremurau, femeile începeau să țipe isteric, să sară spre scenă și să arunce cu corsete și chiloți spre Liszt, de ar scuipa în sân Paul McCartney dacă ar vedea așa ceva. Și, gândiți-vă, taică, la vremea aia erau chiloți din ăia Torpedo Moscova! Gravi. De lână. Sub genunchi. Dacă mai și transpirai în ei, erai pasibil de hernie inghinală. În funcție de direcția din care te pălea cu ei, se putea lăsa cu desprindere pe plămâni, cu ruptură de splină sau cu vreo deviație de mandibulă. Puteai rămâne cu sechele fizice și traume psihice pe viață. Nasol!

Conta, e cert, și faptul că Franz Liszt era băiat frumușel bine în tinerețe. Dar chiar așa să facă gagicile la vederea lui? Erau alea terminate. Se băteau între ele pentru câteva fire de păr de ale lui (că și-a luat omul câine ca să tundă bietul animal și să le păcălească pe nebune). Alta l-a urmărit până a aruncat un chiștoc de țigară pe stradă. L-a cules, l-a pus într-o cutiuță încrustată cu diamante, și îl purta peste tot. Îl urmăreau ca disperatele, iar după ce bea și omul o cafea, își scoteau fanele ochii între ele pentru zațul rămas în ceașcă. Îl puneau în flacoane de sticlă și îl purtau cu ele, că fusese atins de buzele lui Liszt. Bă, băiete, am făcut și eu sport în liceu, am mai scos o fată la cofetărie, dar așa reacții n-am obținut în viața mea. Nici măcar la nevastă`mea când ne-am cunoscut. Bine, om fi prins noi anul cu Cernobîlul, s-o fi schimbat ceva între timp, naiba știe.

Sau poate o fi avut el exces de feromoni. Faza e că și bărbații se îndrăgosteau de el, iar Hans Christian Andersen, despre care am mai scris noi pe aici că era mai dubios, a fost unul dintre ei. Viitoarea soție a lui Balzac, Ewelina Hanska, când i-a vizitat Liszt, a amuțit complet pe durata vizitei. N-a putut să scoată o vorbă. Era ca hipnotizată. De abia după ce a plecat ăla și-a dat și ea drumul la gură. Și mai bine tăcea, că i-a spus lui Balzac că a fost de parcă ar fi atins raiul, ba s-a mai și apucat să scrie poezii despre Liszt. Să nu-i tragi un cap în gură cu raiul ei cu tot? Păi vine în casă cu chestii din ăștia să-ți crească aciditatea și să te ardă în capul pieptului? Ea nu se gândește?

Una peste alta, scriitorul Heinrich Heine a descris ceea ce se întâmpla prin termenul „lisztomanie”. Asta în 1844. Medicii vremii chiar au analizat serios cazul și au descris sindromul ca pe o dependență de muzica lui Liszt. Nimeni nu mai văzuse așa ceva până atunci. Azi e ceva normal să vezi din astea la un concert. Atunci era caz medical. Ba unii, apropo de ce scriam ieri, au spus că muzica lui Liszt avea efectul cantaridinei din gândacii aia afrodiziaci. Până la urmă, au lăsat-o și ei așa, că nu au reușit să găsească explicația. Dar, asta e, noi vă lăsăm aici una dintre piesele care făceau furori și cu care el își aducea publicul în extaz. Apropo, ascultați și voi singuri, în casă, în caz că vă vine să aruncați cu chiloții pe monitor sau pe telefon!

PS – interpretarea este a lui Gyorgy Cziffra, unul dintre cei mai mari pianiști din secolul al XX-lea. Interpretarea sa, din ce se spune, ar fi cea mai apropiată de varianta lui Liszt.

Sursa foto: wikimedia commons