V-am povestit ieri despre faimosul scandal din Franța secolului al XVII-lea, scandal cunoscut ca „L’affaire des poisons”, respectiv despre otrăvurile și poțiunile de dragoste pe care și le administrau aristocrații pentru a câștiga inimile (precum și alte părți ale corpului) persoanelor dorite. Acum, vom continua această săptămână „noir” menționând câteva cuvinte despre ce anume erau poțiunile astea, din ce se făceau ele, și de ce a luat-o lumea razna la vremea aia.
Evident că nu avem cum să le știm pe toate, dar una iese în evidență, mai ales că are o istorie ceva mai interesantă. Ideea este că, încă din Antichitate, oamenii au fost interesați să facă prostioare. Cu siguranță că ăsta era o pornire cu o istorie mult mai veche, dar anticii au și scris despre ea, prin urmare începem cu Antichitatea. Cică grecii antici, dar mai ales romanii, se dădeau în vâțnt după poțiuni care să îi facă pe bărbați să salute soldățește la comandă, iar pe femei să își piardă capul și, ulterior, și altele.
Dintre poțiunile folosite de ăștia pe noi ne interesează una singură. Cea produsă dintr-o insectă cunoscută sub numele de „musca spaniolă”. Nimeni nu mai știe de ce i se spune așa, pentru că insecta nu e nici muscă, așa cum nu e nici spaniolă. În realitate este un gândac, cunoscut la noi ca gândacul de frasin, respectiv cantarida. Ei bine, gândacul ăsta, care se găsește în toată Eurasia, elimină o substanță numit cantaridină. Acum, cu denumirile astea, poate v-ați prins deja despre ce e vorba. Știți că substanța e folosită în zootehnie. Ăia, la vremea aia a antichității, nu știau așa ceva. Ei descoperiseră că gândacii respectivi, după ce erau uscați și transformați în pudră, îi făceau pe bărbați să arate direcția (ca să ne exprimăm astfel) în moduri în care nici nu gândeai dar, mai ales, pe perioade mai lungi decât în mod normal.
E adevărat că, odată cu un salutul soldățesc de durată, dădea și arsuri, bășici, stări de vomă, sânge în urină, disfuncții renale și, ocazional, comă sau moarte dar, hei, nu spuneați voi că dragostea cere sacrificii? Romanii, spre exemplu, care erau niște duri, băgau gândaci din ăia cu ocazia fericită a orgiilor de nu mai știau de ei. Ce rost avea să nu trăiești viața la maxim, și ce însemna ea fără niște riscuri care să ridice adrenalina și nu numai? Zice lumea prin târg că Livia Drusilla, soția lui Iulius Cezar, chiar făcuse o obicei din a administra pudra gândacului respectiv la banchetele organizate de ea.
Ar fi interesant și de aflat cu ceapa mă`sii au descoperit oamenii că gândacul ăla are proprietățile respective. Adică, ne putem imagină ce se plimba unul aiurea brambura pe câmp, căsca gura la floricile, păsărici și ce mai vedea el pe acolo și, puf, i-a intrat un gândac din ăla direct în gură. Se mai întâmplă. Apoi, din Puf! a devenit direct Boing!, și să te ții fericire. Probabil că așa o fi fost. Dar asta nu o vom ști niciodată cert.
Ce știm cu certitudine este că Ferdinand de Aragon, soțul Isabelei de Castilia, avea un mic secret. Mai exact, era faimos pentru potența sa. Asta a început să bată la ochi mai ales după moartea Isabelei și căsătoria cu Germain de Foix, nepoata regelui Ludovic al XII-lea a Franței. Ea 18 anișori, el 54 la data nunții, era o oareșcare diferență chiar și la vremurile alea. Dar regele făcea furori, fapt confirmat chiar de istoricii vremii. Mă rog, prea mult nu i-a mers, că s-a aflat. Ferdinand băga gândaci din ăia direct proporțional cu avansul în vârstă. De aici i s-ar fi și tras la vârsta de 63 de ani.
Am uitat să spun că insectele respective sunt toxice. Într-o doză mai mare pot fi chiar letale. Și nu există antidot. Ceea ce considerau ăia o erecție legendară era, de fapt, o iritație nasoală a uretrei. Alte efecte secundare le-am menționat deja. Dar, na, ce nu face omul din dragoste și pentru o imagine bună? Acum, că am ajuns iar la postarea de ieri, aia cu Ludovic al XIV-lea și poțiunile de dragoste, fix asta îi administra Madame de Montespan. Bine că au prins-o la timp, că nu mai prindea ăla 72 de ani de domnie nici să-l împăiezi.
De fapt, în Franța a făcut furori poțiunea din musca spaniolă mai abitir ca în alte părți. Chiar și după scandalul pomenit ieri, ea a continuat să fie produsă și consumată, cu riscurile aferentă. Marchizul de Sade, spre exemplu, a fost condamnat la moarte la un moment dat pentru că a administrat doze letale de pudră din aia unor prostituate. Ducele Armand-Emmanuel de Richelieu (a nu fi confundat cu cardinalul cu același nume) lua și el, ba le și administra amantelor sale, de i se dusese buhul. Madame du Barry, amanta regelui Ludovic al XV-lea, băga pudră de gândaci în bietul rege, de stătea ăla, săracu`, numai cu dureri de mijloc. Și nu doar lui îi dădea, ci lua și ea. Plus că o administra amantelor mai tinere, pentru a ridica ălora libidoul. Niște disperați, dacă ne întrebați pe noi. În fine.
Asta a fost! Ideea ați prins-o. Nu încercați acasă, lăsați gândacii să trăiască, lăsați prostiile și vedeți-vă de treburile voastre!
Sursa foto: pixabay
0 comments on “O muscă afrodiziacă face istorie”Add yours →