Nu știm cum vine treaba asta, dar e ceva dubios cu femeile și poezia. Ce le-o plăcea, dom`ne, să le vorbești în rime? N-ați observat? Îți place de o fată, te duci și îi spui o poezie, și nu te mai uită toată viața ei. Poți să zici că e mâncată de gărgărițe și să faci cu ea ce vrei. Nu degeaba spuneau scandinavii că poezia e o formă de vrajă cu care poți suci capul femeilor. Și, apropo, v-am mai spus noi acum ceva vreme, primul scriitor din lumea asta a fost tot o femeie, Enheduanna. Era prințesă sumeriană, plus preoteasă cu carte de muncă la zeița lunii, Nanna. Asta acum vreo 4.300 de ani. Și, evident, ce putea scrie? Vreun „Curs practic de furajare a bovinelor”? Vreo „Introducere în fascinanta lume a tranzistorilor”, ceva elegant, acolo? Neah! Poezii, taică, poeme, din astea la sentiment, să plângi cu lacrimi cât gutuia și să priceapă posteritatea că asta e boală veche la femei.
Uite, în acest scop, am întreprins un mic experiment științific în redacție. Am compus și eu, după posibilități și capacități, o mică poezie pentru marketingă. Doar ca să pot studia reacțiile. În consecință, de cum a intrat pe ușă, am recitat cu patos: „Foaie verde de cicoare, azi n-am făcut de mâncare/ Un, doi, trei, te rog să te duci să iei!”. Atât, că nu sunt vreun Pușkin, dar suficient cât să spun că i-am rupt gura. După cum i s-a schimbat culoarea la față, am putut deduce că poezia a funcționat și a ajuns acolo unde trebuie, în străfundul sufletului ei de marketingă. QED! Ce n-am calculat corect a fost cât va fi de pătrunsă de poezie. Fire sensibilă și deja sătulă că mâncase în oraș, n-a mai fost în stare să facă nimic, nici măcar pâine unsă cu gem. În concluzie, mare grijă cu poeziile, ele funcționează, dar nu exagerați cu lirica (așa cum am făcut eu), că dați în altele și stați nemâncați!
Acum, dacă tot am vorbit săptămâna asta despre literatură, despre vârfuri, chiar vârfuri de lance, propun să continuăm și să discutăm despre cum au intrat femeile în lumea poeziei, după ce s-a terminat cu Antichitatea. Vă dați seama că nu se puteau ține departe de poezie prea mult timp. Buuun! Să-i dăm bătaie că ne luăm cu vorba și uităm de ce v-am chemat aici! De trubaduri a auzit toată lumea. Acei poeți/muzicanți care au atins apogeul prin secolele al XI-lea – al XIII-lea și care, acompaniați de lăută, scoseseră sexul din ecuația exprimării poetice, cântau femeilor despre sentimente, despre dragoste, adică ce le place lor să audă ca să ajungă tot la sex. Cum ar veni, să driblezi pe jumătate de hectar, când puteai șuta direct la poartă de la 18 metri, singur cu portarul. E același rezultat, dar e mult mai spectaculos și chiar și portarul apreciază când și-o ia, ba chiar o să te laude și la alți portari.
Ce nu prea a auzit multă lume este că în aceeași perioadă exista și varianta feminină a trubadurului, așa numita trubairitz. Să vă explic. Termenul de trubadur vine din franceza veche, mai exact din dialectul occitan, și se scria „trobador”. El venea din termenii „trobar” (a compune, a inventa) și sufixul -ador, care desemna bărbatul. Varianta feminină în același dialect venea cu sufixul -airitz. Deci, ”trubairitz”, adică femeia trubadur sau compozitoarea. Ei, iată-le unde se infiltraseră! Aceste femei trubadur nu erau deloc puține și, putem spune, au pavat calea către autoarele de literatură de mai târziu. Ce este interesant este că, în comparație cu trubadurii care proveneau din păturile de jos, ele erau în general femei de origine nobilă, cu ceva școală, pentru că doar acestora li se cerea să știe să citească, să scrie, să cânte la diferite instrumente muzicale, să cânte pe gură etc. Iar asta se întâmpla cu precădere în Occitania, patria trubadurilor.
Și despre ce cântau ele? Despre ce compuneau? Evident, despre dragoste, despre sentimente, despre iubiții lor, despre o mică dragoste interzisă (adică adulter), despre cât de năpăstuite sunt de către soți (păi și normal că își permiteau să cânte din astea, că ăia, săracii, erau în cruciade) și alte chestii din astea înălțătoare. Când veneau soții acasă, cântau frumos despre ei. Evident, mai erau și câteva care cântau despre fidelitate, dar să știți de la noi că nu erau multe. Mai multe erau alea care cântau că ar fi mers la mănăstire decât să se ia cu acte…în fine.
Să vezi și tu una că venea să cânte despre ce bine i-a ieșit varza călită cu afumătură, sau să dedice o odă ciorbiței de perișoare cu leuștean? Ce șanț de 100 de metri a săpat ea în curtea palatului, la cazma, sau cum a reparat yala de la ușa debaralei doar cu o șurubelniță și o cheie franceză? Aș, de unde, taică? Iubire cât cuprinde, sentimente, melancolie, reverie șamd. Și uite așa aflăm de Comtessa de Dia (probabil Beatrice pe numele real), Comtessa de Proensa (Garsenda), despre Maria de Ventadorn, Alamanda de Castelnau, Castelloza de Auvergne (foto), Gormonda de Monpeslier, Tibors de Sarenom, Azalais de Poircairagues și muuulte multe altele. Ba, ca să fie treaba bună, aflăm inclusiv despre o anume Bieiris de Romans care a lăsat posterității un cântec de dragoste dedicat unei alte femei, numită Na Maria, de li s-a zbătut ochiul stâng istoricilor când au văzut pe cine iubea ea la vremea aia, când soțul lua bătaie de behăia de la ăia ai lui Saladin.
Și, ca să încheiem, mai spunem că femeile din Occitania acelor vremuri aveau o poziție, pardon de expresie, foarte importantă în societate. Cum soții o ardeau în cruciade, ele erau cele care se ocupau de afacerile, domeniile și țăranii aferenți, de care soțul nu mai avea cum să se ocupe. Acum, că asta era și ideea, iată ce au făcut ele imediat cum au simțit izul emancipării… poezie. Încă o dată, QED!
PS: Ca să nu ziceți de noi așa și pe dincolo, vă dăm și un link de la singurul poem din ăla cântat de o femeie trubadur de la care au rămas și notele, implicit linia melodică. Asta dacă vreți să auziți cum suna. Apropo, a fost compus și cântat de Comtessa de Dia în secolul al XII-lea.
Sursa foto: wikimedia commons
0 comments on “Femeile + poezie = Love!”Add yours →