Senatorii, niște mafioți! Despre vremea lui Iulius Cezar vorbim.

Cezar ați vrut, Cezar o să primiți până vă săturați! În ordinea asta de idei, azi vom continua cu momentul fatidic de la Idele lui Marte, atunci când vreo 60 de senatori au decis că e momentul optim să îl facă strecurătoare pe dictator.

Ei bine, una dintre ideile de căpătâi în ceea ce s-a întâmplat atunci este că senatorii ăia au fost atât de prinși de ideea de a-l ucide pe Cezar, încât nu s-au mai gândit nici cum să o facă, nici ce să facă după aia. Mă rog, la un șpriț totul părea glorios și ușor de făcut. Iar planul era să îl lovească toți, pe rând, ca pe un ahtiat de putere ce era el, apoi să îi ia trupul și să îl arunce în Tibru ca pe al ultimului trădător. Pe urmă, nu aveau decât să defileze în uralele mulțimii eliberate de tiran, în timp ce bărbații aruncau cu petale de trandafiri peste ei, iar fetișcanele cu bikini, gata să îi răsplătească cu vârf și foarte îndesat pentru binele făcut.

De aici și până la ce s-a petrecut… cale lungă. Plutarh și Suetonius au descris atât cât au știut și ei ce s-a petrecut acolo. Primul care ar fi venit la Cezar cu o petiție a fost senatorul Lucius Tillius Cimber. Ar fi fost vorba despre o cerere de rechemare la Roma a lui frate`su care fusese exilat. Când Cezar i-a făcut semn să cânte la altă masă, ăsta s-a repezit și l-a apucat de togă, moment în care Cezar a strigat: Asta e violență? (Ista quidem vis est!). Imediat a sărit senatorul Publius Servilius Casca, individ care a scos un pumnal și l-a tăiat pe Cezar în zona gâtului.

Cezar a pus mâna pe el și l-a aruncat cât colo, dar n-a mai apucat decât să întrebe: Casca, ce faci, tâharule? Între timp, ceilalți complotiști au făcut acolo un meleu ca la rugby, dând fiecare pe unde apuca. Azi mai știm doar numele a vreo 20 dintre băieții cu complotul. Dintre ăia care au lovit (veți vedea de ce îi numim), în ordinea numerele de pe tricou, au fost așa: Cassius Parmensis, care l-a tăiat pe față, Bucilianus, care l-a înjughiat în spate, Decimus Albinus, care i-a aplicat o lovitură în picior, și Gaius Casca, ultimul pe listă, care l-a înjughiat din față. Cum spuneam, până aici a fost planul, și nici ăla bine făcut.

Nu a rămas nimeni în Senat care să îi aclame pe ucigași, toți ceilalți senatori dând bir cu fugiții. Nici pe străzi nu a ieșit lumea la defilare, ei fiind cam singurii care strigau despre libertate și fraternitate la pereți. Au mai și uitat să arunce trupul în Tibru, așa cum discutaseră inițial. Cel mai probabil, au înțeles rapid că tocmai o comiseseră grav și că bine nu avea să le fie. Până aici se cam știa ce și cum. De acum însă încep și părțile pe care le știați mai puțin.

Deși autopsii se efectuaseră de sute de ani, cea a lui Cezar este prima din istorie de la care ne-a și rămas raportul medicului. Pe medic îl chema Antistius, și asta e cam tot ce știm despre el. Și a zis omul că numărase 23 de lovituri de pumnal, una singură fiind fatală. Aia fie îi secționase aorta, fie îl nimerise în plămâni. Chiar și fără ea, Cezar tot ar fi sucombat din cauza pierderii masive de sânge. Ah, cică raportul ar fi fost citit public, în Forum, de unde a și derivat termenul de „forensis”, ulterior „forensic”.

În 2003, un grup de criminaliști italieni a recreat scena morții lui Cezar, bazată pe tot ce s-a scris la vremea respectivă. Inclusiv raportul lui Antistius. În cazul ăsta, au creat inclusiv un manechin pe care au reconstituit toate rănile. A reieșit clar că era imposibil ca 23 de indivizi diferiți să îl lovească unul după altul. Mult mai probabil, au fost vreo cinci, hai 10 cu indulgență, care să apuce să dea. Restul, cel mult, au făcut paravan ca să nu intervină cineva.

Ce e și mai interesant este că, dacă ne luăm după raportul lui Antistius, loviturile s-au concentrat cu precădere pe două zone… fața și abdomenul inferior. Și asta chiar dacă o lovitură, cel puțin, a venit după ce victima era deja pe moarte, întinsă la pământ. Și au zis criminaliștii italieni că ăia au acționat de zici că erau mafioți care voiau să lase un mesaj. Odată prin desfigurarea victimei, apoi prin emasculare. Mai ales că era vorba despre un capo din tutti capi. În plus, modul în care au acționat, loiali până la moarte anumitor familii, tot timpul dorind mai multă putere și gata să ucidă pentru a-și atinge scopurile, arată că unele lucruri nu prea s-au schimbat pe acolo de peste 2.000 de ani. Uite că pe asta am omis-o când am făcut podcastul despre mafia siciliană.

Sursa foto: wikimedia commons