Despre eliminarea părului pe care nu îl mai dorești (partea I)

Natura i-a dat omului păr. Nu atât cât i-a dat maimuței, că altfel nu îi mai deosebeai și te puteai trezi cu tot felul de surprize nedorite. Chiar și Charles Darwin a spus-o. Adicătelea, Homo sapiens și-a pierdut părul pentru că bărbații mai puțin păroși erau mult mai atractivi pentru sexul opus. De femei nici nu mai pomenim. Nici măcar Darwin nu a mai menționat femeile în ecuația asta, că se subînțelege. În fine, rămâne de dovedit științific de ce, dacă Darwin a avut dreptate, James Bond se hâțâna cu doamne și domnișoare de pe toată planeta numai arătându-le părul de pe piept. Ceva nu se leagă. Vom studia cazul, vom face sondaje de opinie și vom reveni cu detalii științifice amănunțite.

În ce îi privește pe bărbați, ăștia au fost puternici și s-au bărbierit încă din cele mai vechi timpuri, fie cu toporul de piatră, fie cu lame de obsidian mai tăioase ca laserul industrial, fie cu făclii și torțe cât focul de tabără. Totul pentru a plăcea damelor și a arăta ce duri sunt ei. Pe măsură ce s-au mai rafinat, au dezvoltat tehnici noi și eficiente.

Spre exemplu, în Egiptul Antic, că tot comentați voi pe aici că nu e zi fără ei, au apărut primele lame de bărbierit din cupru, ba chiar și din aur, încă de acum 5.000 de ani. Ele erau unisex căci, pe căldurile și păduchii ăia antici cât hipopotamul, numai de păr nu îți mai ardea. Toată lumea se depănușa complet. Aici femeile erau cele mai grijulii, căci egiptencele au fost primele din lumea asta care au zis că nu e ok să mergi la plajă cu șlipii îmblăniți. Nici crocodilul nu se uita la tine când defilai în halul ăla fără de hal pe malul Nilului, numai șuvițe și vălurei. Intrai în apă ca zeița Isis, și ieșeai murată mai ceva ca un câine ud. Nu se făcea.

La romani, treaba a fost ceva mai dură, că și ei erau niște duri. Nu veți vedea prea multe statui cu împărați romani cu mustață. Unii mai aveau barbă, dar dichisită, quattro giorni că, deh, italianul tot italian. Până nu se dă asta libidinos la gagicile tuturor, nu se lasă. În acest scop, ei foloseau atât lame și coji de ouă de struț, cât și pensete pentru a smulge părul nedorit. Iulius Cezar cică își smulgea barba cu penseta. Cum spuneam, niște duri. Ce rămânea se elimina prin frecarea cu pietre ponce. Asta era și metoda folosită de femei. Putem doar să ne imaginăm cam cum arătai după o epilare cu piatra ponce, apoi uns bine cu ulei și parfumuri. Dacă ați văzut puii ăia rebegiți, bătuți de restul cârdului, cam aia ar trebui să fie imaginea. Dar, lor le plăcea așa, nu comentați ce nu înțelegeți! Mă rog, nu erau toți chiar așa de brutali.

Grecii, în schimb, se plăceau păroși. Cu femeile era mai diferit, căci ele prefereau să se epileze pe tot corpul, a se observa statuile de zeițe care nu vezi firicel de păr pe ele. Cum ar fi fost o statuie de Afrodită cu picioare de căprioară, nu atât suple cât păroase? Sau vreo Artemisă care trăgea cu arcul, cu ditamai șuvoiul de păr la subraț. Îți băgai direct picioarele în ea de artă plastică. În fine, la ce moravuri aveau grecii, e de înțeles de ce femeile făceau tot posibilul să fie cât mai atractive. Alexandru cel Mare a venit, în schimb, și a schimbat moda și la băieți, cică din considerente de război, că îi puteau prinde adversarii de barbă. Citind una sau alta despre Alexandru, tinzi să crezi povestea, nu și motivele, dar să nu ne pierdem în detalii tehnice.

Asta este, subiect stufos, pardon de expresie, așa că ne oprim aici. Nu vă lăsați însă cuprinși de deznădejde, revenim mâine cu ce a mai rămas din fascinanta istorie a epilatului.

sursa foto: pixabay.com