Uite că vine weekend-ul, iar intrați în fibrilații că nu știți ce să faceți mai repede ca să vă relaxați după o săptămână de stres și, până vă dumiriți voi, vă treziți că se face luni și trebuie să o întindeți iar la muncă. Productivitate din părți, la fel și cu relaxarea. Nici șeful nu o să vă înțeleagă, că el tocmai vine de la un weekend prelungit în Republica Dominicană. Voi, Republica, stația de metrou. Daaar, mare noroc pe capul vostru căci, uite, vă dăm noi o idee. Mergeți la picnic! Poate nu chiar ca în tabloul lui Manet cu care am ilustrat noi articolul, dar ați prins ideea.
Pentru asta, noi vă oferim și puțină hrană spirituală, care merge de minune cu puiul, vinul, plăcinta și merele cu care vă duceți voi la iarbă verde. Mai exact, vă vom spune de unde vine termenul de picnic și cine a inventat moda.
A nu se crede greșit că picnicul, recte masa la iarbă verde, a fost inventat în preistorie. În primul rând că ăia nu prea aveau iarbă verde, în al doilea rând nu prea aveau casă. Deci, la ei totul era un picnic perpetuu, că nu prea aveau unde altundeva să mănânce decât afară sau prin peșteri. Bașca, de multe ori ei erau picnicul, dacă îi prindea vreo lighioaie cu păr și colți. Picnicul, așa cum îl știm noi toți, a apărut în Franța. Ba chiar se pare că termenul a precedat moda.
El ar veni din termenii pique (a apuca) și nique (o bucățică). A apărut în anul 1649, într-o satiră, acolo unde un personaj cu numele ăsta se îmbuiba ca porcul, spunând că ia câte puțin din toate. Satiră, deh! Ulterior, termenul de pique-nique a devenit o modă a aristocrației franceze. Nu ieșeau la iarbă verde dar, sărăcii cum știm toți că sunt francezii, se întâlneau undeva și aducea fiecare ce avea pe acasă. Dacă ați fost pe la evenimente organizate de francezi, știți că servesc o pungă de chipsuri și o sticlă de vin la 100 de invitați. Ei bine, cam așa era și la mesele alea.
Asta se întâmpla pe la final de secol al XVIII-lea și început de secol al XIX-lea. Așa au dus arostocrații francezi moda și în Anglia, căci ei fugiseră din Franța din motiv de ghilotină. La englezi, termenul a devenit picnic. Chiar au înființat francezii o organizație numită chiar Picnic. Închiriau o casă, se întâlneau acolo și mânceau și beau ce aducea fiecare. Englezii s-au bucurat inițial de modă, doar ca să se enerveze când și-au dat seama că o aveau și ei, sub forma meselor la țară, doar că îi ziceau altfel. De aia se ceartă ăștia pe tema „cine a inventat de fapt picnicul”.
Treaba este că de abia pe la finalul secolului al XIX-lea și pe la începutul secolului al XX-lea a apărut și moda cu iarba verde, pe măsură ce orășenii au început să ducă dorul verdeții. Mai ales că moda deja prinsese și la cei mai săraci. Îți luai bicicleta, monoclul, panerașul cu mâncare, și ieșeai cu perechea ta la iarbă verde. Mâncați, vă pupați, goneați furnicile, viespile, coropișnițele, câinii și cerșetorii, apoi plecați acasă spunând și altora ce fericire ați trăit voi.
În caz că nu aveai o pereche cu care să te pupi la ierbiță, puteai opta pentru una de închiriat, vezi din nou cazul tabloului lui Manet. Nu se făcea să ratezi baia de oxigen în natură, doar pentru că te loveai de acest mic obstacol. Mâncați împreună, te pupa și pe tine cineva, toată lumea fericită. Asta a fost cu picnicul, știm că v-am fost de folos, vom reveni și cu alte sfaturi utile.
Sursa foto: wikimedia commons
0 comments on “Despre picnic: originea termenului dar și a modei”Add yours →