De ce zboară vrăjitoarele musai pe mături?

O întrebare care suntem convinși că v-a măcinat de-a lungul timpului, cel puțin așa suntem noi convinși aici în redacția Micii Doze, este una legată de vrăjitoare. Mai exact, de ce zboară ele pe mătură și nu pe altceva? Spre exemplu, pe un inorog, sau pe un covoraș fermecat, sau orice alt animal sau obiect zburător de pe lângă casa omului? Cum de s-a ajuns fix la mătură? Ei, ia să vedeți voi ce poveste interesantă și total neașteptată, ba chiar șocantă pe alocuri, se ascunde în spatele acestei imagini cu vrăjitoarea călare pe mătură.

De unde până unde mătura, nu se știe foarte clar. Foarte probabil, mitul a venit de la niște practici păgâne, unele care au avut reminiscențe și pe la noi până prin secolul al XX-lea. Mai exact, se dezbrăca o femeie, se urca pe o mătură, și dădea ture prin curte ca să fugă șoarecii. Asta era la noi. Prin alte părți, se executa același ritual dar în alte scopuri, vezi succes la recolte, gonit spirite rele etc.

Treaba e că prin secolul al XIV-lea apar și primele mărturii clare prin care se asociază vrăjitoarele cu măturile. Spre exemplu, o văduvă irlandeză, pe nume Alice Kyteler, a fost acuzată de vrăjitorie. Ce au găsit acuzatorii în casa ei? Un recipient cu o alifie pe care ea o ungea pe un toiag sau o coadă de mătură, apoi încăleca pe una din astea și să te ții zbor. Rețineți detaliile.

O lămurire vine vreun secol mai târziu, de la teologul Jordanes de Bergamo, care observase că în popor exista credința conform căreia vrăjitoarele prepară poțiuni cu care ung cozile de mătură, apoi se ung și ele la subsoară și alte părți păroase ale corpului, pentru a zbura unde au chef.

Ce se pare că se întâmpla, de fapt? După analiza științifică a principalelor plante folosite tradițional de vrăjitoare, adică mătrăguna, măselarița, mandragora și ciumăfaia, a reieșit că astea, luate în doze mici, dau halucinații și, adesea, senzația de zbor sau plutire. Din datele medievale, reiese că pasta de la plantele amintite era combinată cu tot felul de grăsimi animale, devenind astfel un unguent. Nu îl luau oral că le lovea… că dădeau în altele. Dar era eficient dacă te ungeai cu el pe piele, prin părțile sensibile, chiar intime, cum zicea moșul ăla mai devreme, nu mai detaliem și noi.

Cum vrăjitoarele erau în general femei, iar mătura era un obiect asociat cu femeile, iată cum s-au lipit ele de așa ceva. Mai spunem că, inițial, nu doar măturile, ci și alte obiecte casnice care pot fi folosite ca simboluri falice, erau asociate cu vrăjitoarele, că astea se dedau la prostii. Vătraiul, făcălețul și mai numiți și voi că noi nu avem inspirație. Ba se zice că unele le mai foloseau și intim, că altfel nu avea rost să ungi coada mături cu unguent. Logic. Doar nu dădeai cu praf de zbor, ca în desene animate. Asta vine de la mărturia unui preot francez pe nume Guillaume Edelin care a fost arestat în anul 1453. Omul criticase biserica pentru că ar fi crezut în vrăjitoare. Sub tortură a arătat cine era el cu adevărat, nu se putea ascunde, și a mărturisit tot ce i-au cerut ăia, inclusiv faza cu zborul și alte scopuri ale cozii de mătură. Păi, ce credea `mnealui, că nu se află?

Asta a fost, așa s-a împământenit mitul. Ah, să nu uităm, poate nu e cazul să le explicați totuși copiilor ce făceau vrăjitoarele de fapt cu cozile de mătură. Mai lăsați-i puțin să creadă că alea zburătăcesc după copiii care fac rele.

PS- vedeți că până prin secolul al XIX-lea, vrăjitoarele apar în picturi și gravuri în pielea goală, în asociere cu mătura. Ca să știți. În cazul de față, o pictură din anul 1880, de Luis Ricardo Falero.

Sursa foto. wikimedia commons