Știți povestea cu broscuța din Siberia?

Poveste rusească, adaptare după un banc, tot rusesc, auzit acum foarte mulți ani.

Ivan Ivanovici era un biet șofer de camion care, lună de lună, traversa taigaua siberiană, de la vest la est, și de la est la vest, cărând marfă de colo colo.  Nu era o viață prea tumultoasă și nici prea plină de evenimente marcante. Mai degrabă, am putea spune că era una anostă, repetitivă și a naibii de cenușie. Dar, știți cum e. Suntem ca niște corăbii pe ape învolburate, iar destinul te poate duce unde nici nu gândești! Așa se face că Ivan Ivanovici a ajuns personajul unei întâmplări nemaivăzute, cum numai în sălbăticia Siberiei se putea petrece. Pățania lui o redăm și noi, exact cum i-a povestit-o el lui Timofei Timofeevici, bunul său prieten, la un pahar de vodcă, la cârciuma din satul lor natal.

I.I. – Știi, dragă Timofei Timofeevici, cum mă duc pe mine drumurile de la un capăt la altul al taigalei, prin toate sălbăticiile, că nici nu mai apuc să îmi văd draga soție, pe Natașa, și că ajung să stau pe acasă numai pe la sărbători! Știi doar. Multe am văzut eu în drumurile mele, mai rău ca nomazii, dar ceea ce urmează să îți povestesc, pas de am mai văzut vreodată.

Nu au trecut nici două zile de când m-am întors de la Vladivostok. Și, uite, când nu aveam mai mult de o zi de condus până acasă, opresc într-o parcare, ca să-mi mai dezmorțesc puțin picioarele. Și cum stăteam eu așa pe marginea drumului, am auzit o voce subțire, cristalină, care mă striga de undeva de aproape, dar nici că puteam vedea cine era. „Șoferule, șoferule, ia-mă și pe mine cu tine, că tare îmi frică să stau singurică pe aici!”.

Mă uit eu în stânga, mă uit în dreapta… nimic! Vocea se auzi iar: „șoferule, șoferule…!” Mă uit și-n sus…nimic. De abia când m-am uitat în jos am realizat ce era. O broscuță, dragă Timofei, una așa mică, plăpândă, de ți se rupea inima. Cum puteam să o las acolo, așa cum tremura ea de frică lângă roata camionului? Dacă ai fi văzut-o, cu ochișorii ei mici, plânși, cu lăbuțele tremurând de frig și de frică. Cum puteam eu să abandonez așa făptură? Am luat-o în cabina camionului și am mers cu ea până aproape de casă că, știi doar, două suflete își țin companie mai bine decât unul singur. Când mai aveam puțin și ajungeam la noi la autobază, numai bine să predau camionul și foaia de drum, mi-am zis că e bine să las și broscuța lângă o baltă, că doar nu o puteam duce acasă.

Broscuța însă s-a pus pe plâns, că nu o pot lăsa acolo, că o vor mânca vulpile, sau poate lupii, că e frig, că vine noaptea și altele asemenea. Așa rău plângea, că parcă și mie mi-au dat două lacrimi în colțul ochilor. Și mi-a mai zis broscuța că, dacă îmi fac milă de ea și o țin măcar o seară la căldură, ca să se întremeze și ea cât de cât, o să mă răsplătească așa cum nici nu mi-am imaginat. Ce puteam face? Am luat-o și am dus-o acasă, că doar nu cădea casa pe mine de la o amărâtă de broscuță.

Ei bine, dragul meu prieten, să vezi și să nu crezi. Nu am intrat bine în casă, și doar ce-am apucat să aprind focul și să pornesc samovarul că…puf! broscuța se preschimbă dintr-o dată într-o tânără frumoasă cum n-ai văzut neam de neam prin părțile noastre. Înaltă, blondă, cu ochi albaștri și migdalați de siberiancă din aia din zona Baikalului și, Doamneeee, ce forme putea avea fata asta! Parcă era turnată. Am amuțit dintr-o dată cu ochii la ea, așa goală cum stătea în mijlocul casei, fără să schițeze un gest, de parcă înadins ar fi făcut ca să o pot vedea eu cât mai bine. Și nu se ridică, Timofei Timofeevici, și sare de gâtul meu, se lipește de mine și începe să mă acopere tot cu săruturi calde, să îmi mulțumească pentru că i-am salvat viața, și să promită că îmi va îndeplini orice dorință pentru binele făcut. Doar să îi cer ce vreau eu, orice.

Dar, uite că, fix când încercam să o dezlipesc de mine și să o acopăr cu ceva, atunci se dă ușa de perete și intră val-vârtej în casă nevastă-mea, Natașa, că și o văd cum înlemnește acolo în ușă, vânătă la față și cu dinții scrâșnind. Ei, Timofei, acum explică-i tu proastei ce s-a întâmplat!