Basm

Basm (cu proști) de Anul Nou

A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi nu s-ar povesti, un regat tare îndepărtat și uitat de lume, condus de Roșu Împărat. Un regat cu munți, cu văi, cu ape, cu păduri, cu câmpii și alte forme de relief care nu ne interesează acum, că oricum mai toate regatele aveau la fel. Dacă ar fi însă să ne gândim la ceea ce l-ar caracteriza cel mai bine, ei bine dragii moșului, asta ar fi că oamenii care trăiau în regatul ăsta erau incredibil de naivi. Atât de naivi încât să nu observe nici măcar că regatul era condus de un împărat și nu de un rege.

Capitolul I – Roșu Împărat și Zmeul cel rău

Ținutul acesta fusese stăpânit, în vremuri de demult, de zmeul cel rău, care avusese proasta inspirație să se însoare cu vrăjitoarea cea rea și, împreună cu ea, să arunce o vrajă malefică asupra țării, cufundând-o în frig și foamete. Tot zmeul mai avusese și proasta idee să se înconjoare de slugi care, chipurile, trebuiau să îl servească și să nu iasă din voia lui. Una dintre aceste slugi fusese chiar Roșu Împărat. Acesta, deși era extrem de servil și de lingău în fața zmeului, pe la spate clocea tot felul de planuri pentru a-i lua locul. Pentru asta, el se aliase cu alte slugi, piticii, care, așa cum știm toți din basmele de pretutindeni, au ochi albaștri, trăiesc în subterane și nutresc ceva de speriat la aur și bogății. Aceștia, când au prins momentul prielnic, s-au ridicat împotriva zmeului și vrăjitoarei, ucigându-i pe amândoi, până să apuce ăștia să își dea seama ce se petrece cu ei.

Și astfel, Roșu Împărat își văzu visul de a urca pe tron, după atâta amar de ani în care uneltise în umbră. Problema era că habar nu avea cum se conduce o țară. Nici el și nici piticii cu care se aliase pentru a obține puterea. Așa că, la cât i-a dus mintea pe ei, au promis locuitorilor din regat că vor transforma țara din una friguroasă în una dintre țările calde despre care oamenii auziseră vorbindu-se pe la televizor. Iar pentru asta, țara urma să cultive numai banane căci, după cum știm toți, bananele cresc doar în țările calde. Și lumea l-a aclamat pe Roșu Împărat. Naivă cum era, lumea nu și-a dat seama că bananele nu aveau cum să crească într-o țară care, geografic, nu era deloc una caldă.

Dar asta era ultima problemă a împăratului nostru. Cel mai tare și mai tare el era îngrozit de soarta pe care o avusese zmeul. Mă rog, nu atât de soarta ăluia, cât de faptul că ar putea păți la fel. Pentru asta, el a luat un buzdugan și l-a aruncat până hăt, departe, la marginea regatului. Apoi, le-a grăit piticilor: De aici și până unde a căzut buzduganul, aveți voie să scoateți tot aurul pe care îl găsiți, voi și copiii voștri, prin orice mijloace, și nimeni nu vă va trage vreodată la răspundere, câtă vreme eu sau urmașii mei vom fi pe tron! Că doar nu voi uita că voi m-ați făcut împărat, ce basca mă`sii!

Iar piticii s-au pus degrabă pe treabă, trăgând aur din munți, din dealuri, din mine, din câmpii, din ape, păduri și delte, ba și din oameni, din animale, și chiar din petrol și gaze naturale, transformând regatul într-un șvaițer, fără a da socoteală nimănui și fără ca vreunul să poată păți ceva. Călare pe munții lor de aur extras din toate cotloanele regatului, piticii nu aveau niciun motiv să se revolte din nou. Ba mai mult, erau gata să sfâșie pe oricine ar fi vorbit împotriva împăratului. Și așa rezolvase el problema tronului. Acum, ca să fie sigur că nimeni nu va crâcni nici printre supușii de rând, Roșu Împărat s-a gândit și s-a tot gândit cum să îi facă el pe oameni să îl iubească. Asta și pentru că faptul că, proști proști, dar supușii săi tot vedeau că nu se schimbase nimic în bine de la uciderea zmeului, ba dimpotrivă.

Astfel, Împăratul a hotărât să distrugă școlile și toate centrele de cercetare, și să îi facă pe toți supușii săi din naivi incurabili, niște cretini de-a dreptul căci, așa cum se știe, proștii sunt cei mai fericiți. Asta nu reușise el să înțeleagă niciodată…de ce îi trebuiseră zmeului cel rău școli? Uite ce pățise dacă îi lăsase pe oameni să se școlească și să gândească (mă rog, atât cât puteau ei gândi)! Pentru asta, împăratul o chemase în ajutor și pe Sfânta Vineri care, în schimbul a nenumărate moșii și lăzi cu banane (mult mai multe decât îi confiscase zmeul la vremea lui), pusese umărul mai abitir ca oricine la prostirea oamenilor de rând.

Apoi, Împăratul mai știa că lumea nu trebuia să uite cine a fost răul cel mai mare. Așa cum făcuse și zmeul după ce cucerise regatul de la balaurul cel și mai rău decât el, Roșu Împărat angajase o armată de oameni care să le spună aproape zilnic supușilor cât de rău fusese înaintea lui. Ăștia umblau de colo-colo, din oraș în oraș și din sat în sat, citind cu voce tare, cu hainele pline de noroiul drumurilor desfundate, și cu burțile umplute vremelnic cu banane, cât de rău fusese pe vremea zmeului. Ba mai inventau și dușmani din afară, gata să atace regatul și să le fure oamenilor o libertate pe care, în realitate, nu o avuseseră niciodată, și o avuție pe care, de fapt, chiar piticii puseseră mâna de multă vreme. Tot regatele astea, chipurile, îi țineau pe ei în sărăcie și din cauza lor nu creșteau bananele. Iar oamenii îl credeau pe Roșu Împărat și îl aclamau, gata să lupte cu dușmanii invizibili din afară, sau cu cei care mai gândeau cât de cât.

Și iată cum, dragi fetițe și băieței, Împăratul Roșu trăi fericit până la adânci bătrâneți, zâmbind larg și sfătos deasupra piticilor săi hoți și deasupra unei țări ocupată în cea mai mare parte de idioți. Dar el nu era nemuritor, deși vracii din regat făcuseră tot posibilul să găsească un leac și să îl țină în viață pe vecie. Nici copii nu avusese, așa că înfiase zeci de tineri și îi școlise cum știuse el mai bine, ca să îl poată înlocui și duce numele și, mai ales, dinastia sa, mai departe. Și uite așa au venit pe tron, rând pe rând, Împăratul cu Carnet Roșu, Împăratul Roșu la Nas, Împăratul care nu mișca nici cât o Roșie, și alții și alții, de li se pierde numărul.

Roșu împărat și un urmaș de-al său, cu stele roșii în frunte

Capitolul II – Năpastă cu împărați, proști și banane

Să ne întoarcem, însă, la bananele promise de Roșu Împărat. Așa cum vă povestisem deja, bananele nu puteau crește în regatul său, oricât ar fi promis el și urmașii săi asta. Lumea vedea, se întreba de ce nu cresc banane, iar când unii mai cu carte explicau cum e cu clima și pomicultura, erau acuzați de vrăjitorie, de faptul că ar fi dorit să readucă zmeii pe tron, dar și de complicitate cu regatele străine. Așa că, dacă nu apucaseră să fie arși pe rug, oamenii și-au luat rând pe rând tălpășița și au plecat peste șapte mări și șapte zări, căutând o lume mai bună. Alții au preferat să își ducă ultimele zile, resemnați în liniște și sărăcie, convinși fiind că nu mai pot schimba nimic. Și nu, nu puteau. Singurele banane din regat erau aduse cu împrumut din alte țări și, într-un final, se împărțeau doar între noua nobilime din regat și conducătorii care se perindau pe tron. Pentru ele plătea tot prostimea, invidioasă să vadă banane la alții și aspirând să ajungă să se înfrupte și ea, indiferent prin ce mijloace ilegale, din bunătățile astea exotice.

Dar, eheei, dragii moșului, dacă ar fi fost doar atât nu s-ar mai fi povestit. Căci iată că asupra regatului se abătu o năpastă. Între timp, multă lume luase calea pribegiei, mulți se resemnaseră, cei care mai gândeau cât de cât îmbătrâniseră și obosiseră, iar mare parte a populației tinere era formată din cretini care nu știau să își numere nici măcar degetele de la o mână. Oamenii învățaseră instinctual că hoția și josnicia sunt virtuți, iar calea spre îmbogățire era musai să se bazeze pe ele. Regatul mai exista doar în acte. În realitate, el nu mai exista de multă vreme. Peste toate astea tronau dinastia Roșiilor și a slugilor lor. Năpasta a fost însă alta. O boleșniță cutremurătoare s-a abătut nu doar asupra regatului, ci a lumii întregi. Cum din regat fugiseră deja mai toți învățații, nu mai era nimeni acolo care să găsească un leac. Așa că leacul era așteptat din afară, de la alte regate care nu își goniseră și nu își umiliseră vracii și oamenii cu carte. Dar când leacul a sosit, mulți nu au vrut să îl mai ia.

Ei fuseseră învățați de Roșu Împărat, de Sfânta Vineri și de toți cei care lucraseră în slujba lor, că regatele străine le vor răul. Ați uitat? Ele nu voiau decât să le ia pământurile, care oricum nu mai erau ale lor, căci le vânduseră chiar ei de multă vreme, precum și libertatea pe care, așa cum mai spusesem, nu o avuseseră niciodată. Atunci au apărut pe străzi nebunii. Unii care chemau lumea la luptă împotriva acestor regate străine și a leacurilor lor, invocând un trecut glorios care nu existase neam de neamul lui, și origini care nu se regăseau nici în basmele copiilor. Nimeni nu știe dacă erau tot oamenii lui Roșu Împărat și ai dinastiei sale, dacă erau în slujba piticilor sau dacă, pur și simplu, se ridicaseră din rândurilor analfabeților care umpleau regatul. Cert e că erau proști făcuți grămadă și erau urmați de mulți așijderea lor. Ei îi învățau pe oameni să nu ia leacurile străine, ci mai bine să moară decât să se lase întinați. Iar lumea asta a făcut. Iată cum totul se întorcea împotriva lui Roșu Împărat, a urmașilor și slugilor sale, dar și a oamenilor din regat, căci toți îmbrățișaseră prostia și făcuseră din ea o mândrie și o virtute.

De atunci, fetițe și băieței, nu s-a mai auzit nimic de oamenii ăștia. Dinastia Roșie, mă gândesc eu, o fi dispărut căci nu mai avea pe cine conduce. La fel s-o fi întâmplat și cu Sfânta Vineri, și cu piticii hoți și răi, și cu supușii cei proști. De regatul ăla nu știu ce s-a ales, căci nu a mai fost nimeni în el care să știe să scrie. Nu a mai rămas decât un basm, spre luare aminte. Și așa cum l-am auzit și eu, vi l-am spus și eu vouă. Asta dacă mai credeți în basme, evident!

N-am găsit altă poză

Sursa: un prostovan

Sursa foto: pixabay

7 comments on “Basm (cu proști) de Anul NouAdd yours →

  1. Mi-a plăcut.
    Adaug și eu că bananele erau importate din sud, iar know-how-ul din nord (vestitul model suedez).

Leave a Reply

Your email address will not be published.