Ce epidemie a lovit Europa în secolul al XVIII-lea și de ce românii au scăpat neatinși

Epidemiile au existat de când e lumea și pământul și vor mai exista și de aici înainte, atâta vreme cât va mai exista cineva ca să se îmbolnăvească. Unele dintre epidemiile astea au trecut mai neobservate în istorie, în timp ce altele au lăsat urme adânci care au răzbătut până astăzi. Despre o astfel de epidemie vom vorbi și noi azi. Mai mult, veți afla cum această epidemie a fost pusă la cale și inoculată inocenților de către oculta mondială, care a vrut din cele mai vechi timpuri să cucerească planeta. Iată așadar firul evenimentelor.

Undeva prin secolul al XV-lea, mai precis pe la 1450, inventatorul german Johannes Gutenberg inventa tiparnița. Nu a fost simplu pentru că documente și stenograme declasificate din vremea respectivă ne spun că invenția apăruse deja în China, deci iată cum oculta mondială a luat creația asta și a dus-o într-o zonă sensibilă…Europa. Buuun! P`asta am rezolvat-o! Ce facem însă cu publicul consumerist care nu exista încă la vremea aia? Adică, degeaba publici cărți dacă nu are cine să le citească. Prin urmare, în țările occidentale (Franța, Spania, Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, Anglia, nici nu mai vorbesc de protestanții din Țările de Jos) s-au pus bazele alfabetizării pe scară largă. Așa se face că, undeva pe la început de secol al XVIII-lea, în astfel de țări gradul de alfabetizare ajunsese pe la 60-80%. Ca să vedeți cât de perverși erau cei care doreau să pună labele pe planetă.

Johannes Gutenberg

O consecință a acestui proces a fost aceea că, în anul 1605, apărea și primul ziar din lumea asta. Se întâmpla la Strasbourg, pe atunci parte a Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Creatorul său se numea Johann Carolus, iar ziarul purta denumirea de Relation aller Fürnemmen und gedenckwürdigen Historien (adică… Relatare a tuturor poveștilor distinse și memorabile). Vă dați seama că el nu ar fi apărut neam dacă nu exista un public larg care să îl cumpere și care să țină afacerea pe picioare. Dar el, publicul, fusese deja creat. Și iată cum ajungem la epidemia despre care vorbeam.

Primii germeni ai epidemiei au apărut menționați pe la 1740. Atunci s-a vorbit pentru prima dată despre „epidemia cititului” și pericolele care însoțeau această activitate nocivă. Ce se întâmplase? Nu e ca și cum lumea nu citea până atunci. Citea bine merci. O să vă dau doar exemplul romanul „Robinson Crusoe” al lui Daniel Defoe, tipărit în anul 1719. În doar un an, romanul ăsta a fost tipărit în patru ediții, că nu se mai sătura lumea de el. Problema de la 1740 a fost că atunci a fost semnalată literatura de larg consum. Mai precis, un scriitor britanic, Samuel Richardson, publica o cărțulie intitulată „Pamela”. Asta era un fel de telenovelă pe hârtie, în care o slujnică de 15 ani rezista eroic tentativelor stăpânului ei (însurat) de a o corupe.

Scenă din „Pamela”, în care stăpânul îi găsește slujnicei scrisorile către mama ei. Să plângi cu lacrimi cât gutuia, nu alta

Ei bine, cărțulia asta a avut un așa succes în Anglia, că se poate vorbi despre primul best-seller din istorie care nu avea o temă religioasă. Toată lumea o citea, mai ales că fusese publicată în format de buzunar, era ieftină, deci și-o putea permite mai oricine și putea fi cărată lejer oriunde. Cum nu existau drepturi de autor, povestea a fost rescrisă și modificată de mulți alți scriitori. Dar cei mai mulți au ales însă să speculeze genul ăsta cu priză la public și să publice romane complet noi. În Franța, spre exemplu, așa a apărut termenul de „Bibliotheque Bleu”, pentru că astfel de romane erau publicate pe hârtie ieftină, cu coperți bleu, costau extrem de puțin, astfel încât chiar și cei mai săraci să își poată permite un exemplar. În acest mod, cititul devenise cea mai la îndemână, dar și cea mai tare distracție.

Și iată, dragii mei, cum a reușit oculta mondială să pună bazele unei epidemii complet necunoscute până atunci. Mințile luminate nu au întârziat însă să reacționeze. Presa britanică a fost prima care a luat poziție. Cititul romanelor de acest gen a fost considerat „indecent”, „obscen”, „execrabil”, „non-sens” etc. Vicesimus Knox, un preot englez, a cerut pe la 1778 ca astfel de cărți să fie interzise, iar accesul publicului să fie restricționat doar la cărțile aprobate de autorități. Ceva mai practic, jurnalul Gentleman’s Magazine susținea că o taxă „pe păcat” este imperios necesară, iar păcătoșii care citeau trebuiau să plătească în plus. Asta ar fi adus venituri uriașe în vistieria imperiului britanic. Practic, cititul era echivalentul mersului la bordel sau în cârciumi.

De aici și până la observarea simptomelor „bolii” nu a mai fost decât un pas, căci medicii vigilenți existau și la vremea aia. Printre acestea se numărau incapacitatea de a mai distinge între realitate și ficțiune, lene, tendința de a ignora activitățile zilnice, lipsa atenției, dispariția poftei de mâncare sau chiar a nevoii de somn. Femeile păreau să fie cele mai afectate, căci ele nu își mai îndeplineau activitățile casnice și începeau să aibă așteptări mult prea mari, neconforme cu realitatea, de la soții sau iubiții lor. Astea erau simptome. Să vedem și efectele, căci presa vremii abunda în așa ceva.

Femeile erau cele mai afectate de epidemie

Spre edificare, The Weekly Magazine expunea în 1771 cazul elocvent al unei tinere pe nume Flavia, care își părăsise iubitul credincios și se expusese în public, în Londra, „doar într-o rochie ușoară de mătase și jupon, trasă la față și slăbită”. Inadmisibil. Era clar ca lumina zilei că lectura o împinsese spre un atare comportament reprobabil. Un alt caz care a făcut vâlvă la vremea respectivă a fost cel al unei doamne vârstnice, Elizabeth Montagu, a cărei slujnică tânără, în ciuda educației alese pe care i-o oferise, a ales să fugă în Olanda cu un bărbat însurat, nimeni altul decât ducele de Pembroke. Ulterior, Mrs. Montagu descoperise cărțile pe care slujnica le citea pe ascuns. Deci, dovada era clară.  Și nu doar promiscuitatea era un efect al cititului. Femeile tindeau să devină leneșe și să petreacă foarte mult timp pe canapea. Atunci a apărut și termenul de „couch potato”.

Nu doar că ele își uitau îndatoririle zilnice față de casă, soț sau copii, dar stăteau întinse pe canapea, citind în poziții „imposibil de ignorat”, care denotau un exotism erotic nesănătos. Apoi, apăreau mușchii atrofiați, picioarele mult prea sensibile și altele asemenea, de te îngrozești. Ca să pună capac, unele cărți ajunseseră nu doar să îi facă pe oameni să sufere inutil pentru personaje ireale, ba chiar îi împinsese pe unii la sinucidere. Vezi cazul nuvelei „Suferințele tânărului Werther” scrisă de Goethe în 1774. Cititul mai era și inestetic, căci doamnele și domnișoarele murdăreau adesea cărțile cu ceară de la lumânări, ba și mobila sau chiar pe ele însele. Și măcar de ar fi fost doar atât, dar cititul la lumina lumânărilor era periculos pentru că putea produce incendii.

Victimă inocentă

Ei bine, băieți și fete, astea erau probleme reale la început de secol al XVIII-lea. Ce nu a priceput atunci oculta mondială, și țeapa pe care și-au luat-o oculții, a fost aceea că lumea a început să citească pe scară largă nu doar literatură ieftină, ci și știință, filosofie și altele. Autori ca Isaac Newton, Voltaire, Jean Jacques Rousseau sau alții au ajuns să fie publicați în numeroase ediții tocmai pentru că publicul era avid de informații. Apoi, un public care gândea era capabil să schimbe lucrurile. Așa au căzut tirani (vezi Revoluția Franceză), așa s-au schimbat sisteme politice, așa a fost promovată știința șamd.

Cum spuneam, lucrurile astea în Balcani nu s-au petrecut. Acolo, urmașii dacilor liberi înfruntau cu stoicism astfel de tentative de corupere morală și de distrugere a credinței strămoșești și a adevărului. Dacii liberi își plecau grumazul doar în fața cotropitorilor. Îi puteai cuceri, dar nu îi puteai corupe. Asta s-a schimbat doar odată cu năpasta comunistă, atunci când dacii liberi au fost luați de o aripă și trimiși să se școlarizeze in corpore. Că unii au rezistat cu stoicism și acestei încercări a istoriei, vedem clar și astăzi.

Sursa:

Sursa: Ana Vogrinčič, 2008, The Novel-Reading Panic in 18thCentury in England: An Outline of an Early Moral Media Panic

The Economist: An 18th-century moral panic sounds surprisingly familiar

Sursa foto: Pixabay, Wikimedia commons

9 comments on “Ce epidemie a lovit Europa în secolul al XVIII-lea și de ce românii au scăpat neatinșiAdd yours →

  1. Se pare totuși că prima semnalare a acestei boli a fost făcută de un funcționar (perceptor) spaniol pe la 1600, deci mult înainte de a deveni epidemie. Într-un foarte elaborat raport, descrie cu lux de amănunte suferințele îndurate de un anume Quijote, infectat iremediabil cu virusul respectiv.

  2. Un interesant punct de vedere.
    Ar fi fost si mai bine fara familiarisme si ironii,ca:
    “Și iată, dragii mei, cum a reușit oculta mondială” sau “Cum spuneam, lucrurile astea în Balcani nu s-au petrecut. Acolo, urmașii dacilor liberi….”. Ca o paranteza,Romania nu este pozitionata geografic in Balcani.
    Si,in final,unde apare numele autorului acestui articol?!
    Toate cele bune.
    Un Craciun fericit!

  3. “Asta s-a schimbat doar odată cu năpasta comunistă, atunci când dacii liberi au fost luați de o aripă și trimiși să se școlarizeze in corpore.”. Da, doar ca acolo, la scoala, au invatat ei despre dacii liberi si despre cum ei (dacii) i-au invatat pe romani limba latina precum si alte naluciri si fantezii care ne-au adus la protestele dacilor liberi din zilele de azi. Asa ca, i-au cam dus degeaba la scoala…

    1. Nu, la școală nu au învățat așa ceva. Au fost învățați alte năluciri și fantezii, dar nu că dacii ar fi fost romani avant la lettre.

      1. Evident ca n-au invatzat. Povestile dacopate au fost popularizate masiv de dnul Napoleon Savescu, M.D. in Astoria, NY. Omul e doctor in medicina, nu in istorie, are investitii imobiliare in NY si a dezvoltat un sistem complex de congrese pseudoistorice , pretext de a face bani de pe urma proshtilor.

  4. Dar românii dacopați sunt perfecți și baccinați – adică analfabeți tehnic, dar cu bacul luat!!!

  5. consecință izgonirea din Rai, așa că, își zic ei, mai bine necultivat decât în iad!. Să-i ajute Zalmoxe!

  6. Nu aș zice că “publicul” din timpul Revoluției Franceze era atât de citit că și-a dorit să pice Ludovic al XVI-lea pentru că l-a luminat lectura… era doar strivit de taxe și îi era foame. Ah, avocații, ziariștii, etc care au pornit revoluția înseamnă altceva.

Leave a Reply

Your email address will not be published.