Alaska

Cum și de ce au vândut rușii Alaska americanilor

M-am apucat să povestesc pe Facebook (pe pagina Mica Doză de Cultură Generală) despre colonia aia rusească, uitată de toată lumea, din California… Fort Ross. Vă mai spusesem și că ea avusese o soartă similară cu a Alaskăi, căci și ea fusese vândută pe o sumă infimă, doar ca să descopere cumpărătorii aur în timp record. Ei bine, eu intenționez să vă povestesc câte ceva și despre vânzarea Alaskăi, ca să nu rămâneți nelămuriți și ca să fiți bine informați.

Așadar, când au ajuns primii ruși în Alaska nu se știe foarte clar. Unii istorici spun că în 1648 ar fi acostat acolo exploratorul rus Semion Dejniov. Omul ar fi ajuns întâmplător, după ce mica flotă pe care o comanda ar fi fost împinsă pe țărmul Alaskăi de o furtună. Unii dintre marinarii săi ar fi înființat prima așezare. Una pe care inclusiv rușii ar fi uitat-o. Dar treaba asta nu e sigură, căci nu există decât o singură sursă care să spună așa ceva. Este vorba despre un alt explorator rus, Nikolai Daurkin, care spunea el că ar fi dat prin Alaska, pe la 1764, de un sat uitat de lume, în care trăiau bărbați bărboși care se rugau la icoane. Iar ăștia, concluziona Daurkin, nu puteau fi decât urmașii marinarilor lui Dejniov.

Semion Dejniov

Cert este că, la 1732, vasul rusesc Sf. Gabriel, condus de căpitanul Mihail Gvozdev, a ajuns pe țărmul Alaskăi și, odată cu el, începem să vorbim despre certitudini. Ulterior, amiralul Bering a adus în Rusia câteva piei de vidră de mare tot de acolo. În caz că nu știați, la vremea respectivă astea erau printre cele mai scumpe și mai apreciate piei din lume.

Vidră de mare

Prin urmare, dacă tot s-a dus vestea, vânătorii și comercianți ruși au început să se îndrepte spre Alaska, iar în 1784 au înființat și prima așezare. Asta se numea satul de la Golful Trei Sfinți. Ceva mai târziu, în anul 1799, era înființată compania Ruso-Americană la inițiativa țarului Paul I și a unor potenți oameni de afaceri. Asta a dus la un program de colonizare ceva mai amplu, căci spaniolii ajunseseră și ei pe acolo și chiar își construiseră un fort, iar rușii nu aveau de gând să împartă Alaska cu nimeni. Și inițial le-a mers bine tuturor celor din companie, mai ales acționarilor (printre care se număra și familia țarului). În sensul că profitul anual depășea 1000%. Comerțul cu blănuri de vidră, cu fildeș de morsă și chiar cu cărbune era unul deosebit de profitabil. Toate afacerile astea erau coordonate și supervizate de un important comerciant rus, Alexander Baranov, primul director general al companiei și primul guvernator al Alaskăi. Tot sub conducerea sa au fost înființate așezările de la Noul Arhanghelsk (ulterior Sitka), Voskresenskii (Seward) sau Pavlovskaia (Kodiak). Baranov a fost și cel care a înființat prima colonie rusească în California (Fort Ross) și tot în urma acțiunilor sale și a relațiilor pe care le dezvoltase cu nativii de acolo a fost construit și primul fort rusesc, Elizabeta, din Hawaii. Una peste alta, ca un detaliu, se poate spune că Baranov a fost cam singurul vizionar rus de la vremea respectivă.

Colonia de la Golful Trei Sfinți

Lui Alexander Baranov i s-a cerut să se retragă în 1817. Omul avea 71 de ani și își mai atrăsese și antipatia multor personaje influente. A fost acuzat de delapidare, dar auditul realizat după demiterea sa a arătat nu numai că omul nu furase un sfanț, ba își mai și donase câștigurile lunare către persoane aflate la ananghie. În fine, după plecare sa, la conducerea companiei ruso-americane s-au perindat o sumedenie de noi directori, unul mai păgubos ca altul. Noii lideri nu doar că au militarizat compania, dar și-au tras niște salarii care ar fi lăsat cu gura căscată chiar și pe cei mai bogați oameni ai planetei. Ca să vă faceți o idee, directorul companiei avea o leafă de 150.000 de ruble pe an. Salariul unui ministru rus la vremea aia era mai mic cu vreo două zerouri. Iar ăsta a fost doar un prim pas spre falimentul companiei.

O altă problemă a fost că nativii de la care rușii cumpărau blănurile la prețuri de nimic, doar pentru a le revinde pe prețuri astronomice, au reușit să ducă în pragul extincției vidrele de mare, și asta în timp record. Mai precis, în doar 50 de ani. Cam la fel se întâmplase și cu morsele. Astfel, afacerea cu blănuri și fildeș se cam dusese pe apa sâmbetei. Rămași și fără animale și fără bani, nativii au început să se revolte, iar asta a dus la confruntări sângeroase, în care soldații companiei ruso-americane au dat dovadă de o cruzime inimaginabilă la adresa populațiilor ocupate. O să spun doar că, la un moment dat, navele de luptă rusești au primit ordin să bombardeze satele nativilor, doar pentru că ăștia se revoltaseră, fapt ce s-a lăsat cu mii de victime nevinovate.

Prin urmare, coloniștii nu mai aveau ce vinde, căci nimeni nu se gândise și la alternative viabile. Așa că se rezumau să facă un mic comerț cu cărbune, cu ceai și materiale textile aduse din China, ba chiar și cu gheață. Pe scurt, tot ce se mai putea vinde. Între timp, compania ruso-americană devenise stat în stat, cu propriul drapel, cu o armată proprie, cu drept de proprietate pe toate minele și toate resursele Alaskăi. Dar degeaba. Ideile lui Baranov au fost abandonate. Printre ele, ocuparea cele mai mari părți din California, neocupată la acea vreme. Nu doar că au renunțat la colonizare, ci au și vândut colonia de acolo (una înființată la ordinul lui Baranov) pe 30.000 de dolari. De asemenea, rușii au reușit să strice relațiile cu regele Kamehameha I din Hawaii, bun prieten cu Baranov, și astfel să piardă nu doar forturile de acolo (Elizabeta, Alexandru și Barclay-de-Tolly) ci și orice șansă de a transforma Hawaii-ul în protectorat rusesc.

Drapelul Companiei Ruso-Americane

Ca să se aleagă praful de tot, Rusia pierduse războiul cu Anglia, Turcia și Franța din Crimeea, și era în pragul falimentului. Între timp, prospectorii ruși anunțaseră posibila existență a unor filoane de aur în Alaska, dar asta nu rezolva problema banilor, ci o adâncea, oricât de paradoxal ar părea.

Ca să fiu cât mai explicit, din momentul în care Rusia pierduse războiul, apele teritoriale din estul țării (și nu numai) erau controlate de britanici. Pur și simplu, rușii nu mai puteau ajunge în Alaska. Americanii trimiseseră deja niște prospectori pe acolo ca să caute aurul despre care apăruseră deja zvonuri în toată lumea. Dacă ăștia ar fi descoperit marile filoane de aur, britanicii atât așteptau. Ei ar fi ocupat lesne o Alaskă pe care nu o mai putea apăra nimeni.

Privind din lumina asta lucrurile, parcă începi să înțelegi decizia rușilor de a vinde Alaska. Să se trezească cu englezii că le iau colonia de sub nas și se mai și proțăpesc în coasta Rusiei, nu era o fericire. Practic, de pierdut tot o pierdeau, așa că au ales să ia ceva pe ea. În plus, scăpau și de cheltuieli. Au luat echivalentul a 133 de milioane de dolari de azi, bani care au fost cheltuiți în timp record. Între timp, americanii nu doar că își scoseseră investiția din comerțul cu blănuri de focă, dar descoperiseră și aurul mult visat (în 1898), iar asta le-a adus un profit uriaș. Așa s-a scris istoria Alaskăi.

Cecul de 7,2 milioane de dolari cu care SUA a cumpărat Alaska

PS – Contractul de vânzare-cumpărare a fost semnat la 1867. Rușii, până la momentul ăsta, încercaseră de câteva ori să îi convingă pe americani să cumpere Alaska. Aproape reușiseră în 1861, dar atunci a izbucnit Războiul de Secesiune, așa că au lăsat-o baltă. Decizia de a cumpăra Alaska a fost luată în Congresul american cu un singur vot în plus. Opinia publică era și ea împotrivă, iar marile ziare americane spuneau că guvernul aruncă aiurea cu banii contribuabililor pentru a cumpăra o „cutie de gheață” sau „Siberia Siberiei”. În fine, așa cum spuneam, publicul american a ajuns foarte repede la sentimente mai bune față de tranzacție, odată cu descoperirea aurului de acolo.

Sursa foto: wikimedia commons

2 comments on “Cum și de ce au vândut rușii Alaska americanilorAdd yours →

  1. Este foarte bine scris articolul, totul clar, plus un mod de adresare prietenos cu cititorul. Mulțumiri! Felicitări!

Leave a Reply to Vali Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *