Unde se duc, dom`ne, păsările…când se duc ele?

Cei care aveți copii știți clar că vă așteaptă întrebări de genul ăsta. Sunt inevitabile. Și, grație avansului fantastic al științei și tehnologiei din ultimii ani, voi veți putea să le răspundeți doct că se duc în… țările calde. Asta o să îi arate lu` ăla mic faptul că sunteți un om de mare cultură și angajament. Dacă ați fi însă un astfel de personaj, ați ști și că faza cu țările calde este o găselniță mai nouă decât și-ar imagina cineva. În fapt, mii de ani nimeni nu a știut precis unde se duc păsările, iar ipotezele care s-au emis au fost unele dubioase rău de tot. Fix despre ele vom vorbi și noi azi.

Prin urmare, dacă sunteți pasionați de păsărici și vreți să aflați care e treaba cu ele, stați cuminți și atenți că urmează să vă lămuresc!

Cel mai probabil, întrebarea asta cu plecatul și întorsul păsărilor și-au pus-o oamenii din preistorie. Mai precis, Omul de Neanderthal, că el a fost primul care a început să consume în cantități mari astfel de zburătoare. O dovedesc cu prisosință siturile din sudul Spaniei, acolo unde s-au descoperit în taberele neanderthaliene oase de la peste o treime din speciile de păsări migratoare europene. E cert că ăia nu știau unde se duc păsările, dar știau clar când se întorc, numai bine ca să le prindă ei. Treaba asta a persistat zeci de mii de ani, până în Antichitate. Mai precis, până acum vreo 3.000 de ani, cam pe vremea lui Hesiod și Homer.

În fapt, Homer este primul care face o mențiune legată de migrația păsărilor (a cocorilor, mai precis). El scria în Iliada că păsările astea se duc în ținuturile pigmeilor, unde aduc prăpădul asupra oamenilor ălora, și unde se nasc războaie sângeroase între pigmei și cocori. Mare atenție, pigmeii de care pomenea Homer (pygmaioi în original) nu aveau nicio treabă cu pigmeii din Congo, căci ăia au fost descoperiți în 1860 de doi exploratori, Paul Du Chaillu și Georg Schweinfurth pe numele lor. În mitologia greacă, pigmeii erau niște pitici diformi și, în funcție de sursă, erau localizați fie în India, fie în Etiopia. În fine.

Iată așadar o primă interpretare. Dar ea se referea doar la cocori. Aristotel a fost primul erudit care a încercat să explice serios treaba asta. Tot despre cocori, pelicani și alte câteva zburătoare, zicea el că se duc din Sciția până în Egipt, acolo unde credea el că se află sursa Nilului. Asta se baza pe observațiile grecilor care fuseseră și într-o parte și în alta. Dar nu explica pe deplin misterul dispariției tuturor speciilor migratoare pe timpul iernii.

Așa că Aristotel a dat-o rău cu bățul în baltă, și a explicat el că anumite specii, printre care și rândunicile, berzele sau porumbeii, hibernează. Adică se ascund în scorburi de copaci, în peșteri sau chiar în mâl, și dorm acolo până vine căldura. Ideea asta a prins așa tare la populație că a persistat vreo 2.000 de ani. O altă ipoteză propusă de Aristotel a fost aceea a transmutației. Adică anumite specii se transformă în alte specii pentru a putea trece iarna. Cel mai probabil, Aristotel văzuse că unele specii de păsări apar toamna. Astea migrau din nordul Europei, dar el nu știa asta. În același timp, altele dispăreau. El a crezut că sunt aceleași specii, dar transformate ca să supraviețuiască peste iarnă. Și pe Aristotel nu îl contraziceai, că era un geniu.

Așa se face că Pliniu cel Bătrân a explicat și el fenomenul ăsta, folosind în mare cam tot ce scrisese deja Aristotel. Ba a și plusat și a adus din nou în discuție pigmeii mitologici, detaliind el cu ăștia erau nevoiți să mănânce la greu, vreme de trei luni pe an, ouăle cocorilor, doar-doar le-or mai împuțina numărul. Chiar și astfel, cocorii se războiau cu pigmeii, iar ăștia din urmă, călare pe țapi și berbeci, luptau pe viață și pe moarte cu zburătoarele astea rele. De aici putem concluziona că Pliniu era un om documentat, că asta scriseseră înaintașii lui, dar și că nu prea poți pune bază pe ce scria el, din moment ce putea debita așa grozăvii.

Buuun! Astea au fost bazele științifice ale primelor explicații privind dispariția păsărilor toamna. Peste circa 1.500 – 2.000 de ani, lucrurile nu se schimbaseră prea mult. Lumea credea aceleași lucruri, ba le mai și înflorise. Spre exemplu, Olaus Magnus, arhiepiscop de Upsala, scria în 1555 (în lucrarea Historia de Gentibus Septentrionalis et Natura), ca un erudit ce era, că a văzut el, cu ochii lui personali, cum unii pescari scoteau în năvoadele lor nu doar pești, ci și rândunici care hibernau pe fundul mării. Ba una s-a și trezit și a mai zburătăcit puțin prin cameră, dar a murit la scurtă vreme.

De aici putem deduce fie că Olaus al nostru luase pe nemestecate povestea unora care au făcut bășcălie de el, fie el a făcut bășcălie de noi. Cert este că ideea păsărilor care hibernează pe fundul mării era una extrem de populară la vremea respectivă. Tot Olaus specifica în lucrarea amintită că rândunicile se afundă în ape și în mâl, adunate ca sardinele, iar unii pescari chiar încearcă se le trezească. În zadar căci, așa cum era dovedit, ele nu trăiau prea mult odată ce erau trezite. De aceea, el chiar îi sfătuia pe pescarii neștiutori să lase în pace bietele animale. Iată că era și ecologist, nu doar un naturalist de excepție.

Olaus preluase informația de la un înaintaș al său, Albertus Magnus (sau Sfântul Albert cel Mare) care, în 1258 (în tratatul Quaestiones super De animalibus) menționa nu doar faptul că rândunicile hibernează pe fundul apei ci și că, evident, nu mai respiră în tot timpul ăsta. Habar nu aveau ei unde va duce toată tărășenia.

Ideea este că, prin secolul al XVII-lea, doi erudiți, Francis Bacon și John Ray, puneau bazele unor abordări noi. Adică nicio ipoteză nu mai era valabilă dacă nu era verificată și observată. Pe scurt, inventau știința veritabilă. Plecând de la ideea asta, Francis Willughby, un elev al lui John Ray, călătorea prin toată Europa ca să găsească rândunici care hibernau în ape sau în mâl. Evident că nu a găsit nimic, și a scris asta în Ornithologiae libri tres (1676). Doar că, și atunci, ca și azi, lumea era mai tentată să creadă brașoave decât observații clare. Prin urmare, Willughby nu prea a avut succes atunci când susținea că e imposibil ca rândunicile să hiberneze ci, mai degrabă, ele migrează spre zone mai calde.

De mare efect a fost însă un anume Charles Morton, un englez pasionat de știință, care a explicat ce se întâmplă de fapt cu păsările. Ele nu hibernau, căci nu se descoperise niciuna care să facă așa ceva. Corect! Ele migrau, zicea Morton. Corect! Unde migrau ele? Pe Lună, domnule! Na belea! Morton chiar preluase anumite idei revoluționare emise în vremea lui, vezi lipsa gravitației sau a aerului în spațiul cosmic, precum și pe cea a unor lumi diferite aflate pe alte planete, inclusiv pe Lună.

Așa că, sublinia Morton, zborul pe distanța de la Pământ la Lună dura cam o lună dus, altă lună întors. El calculase că distanța asta era de 289.218,4 km, ceea ce înseamnă că ratase cam 100.000 de km., căci distanța reală este de 384.400 de km. Oricum, chiar și cu omisiunea asta, la vremea respectivă era o mare reușită sa faci un calcul din ăsta. Apoi, plusa Morton, rândunicile doar trebuiau să fâlfâie din aripi până în spațiu, până când nu se mai simțea gravitația. Dat fiind faptul că nici frecare cu aerul nu mai exista, ele pluteau din inerție către Lună. Între timp, intrau într-o stare de hibernare, deci nu mai aveau nevoie să respire, iar pe drum rezistau cu surplusul de grăsime acumulat primăvara și vara. Se trezeau doar când intrau în atmosfera Lunii, și acolo dădeau și peste alte specii, cum ar fi păunii. Logic, nu?

În fine, ca să nu o lungesc, căci savanți din ăștia au fost cu nemiluita și dacă mă apuc să îi menționez pe toți nu mai terminăm noi nici poimarți, să spun și cum s-a elucidat cazul. Mai precis, în anul 1822, în Mecklenburg, Germania, niște vânători se distrau împușcând berze. Când a picat una dintre ele, ăștia au rămas mască pentru că era evident că și altcineva încercase să îi mai facă de petrecanie. Faptul că avea o suliță de 76 de cm înfiptă în gât era un indiciu. Oamenii au dus barza la Universitatea din Rostock, acolo unde sulița a fost identificată ca una specifică zonei central-africane. Abia atunci le-a venit și ornitologilor ideea salvatoare. Adică aia cu țările calde.

Barza salvatoare a fost împăiată și expusă  acolo unde se află și azi… tot la Rostock. Între timp, din 1822 și până azi, au fost descoperite alte 25 de berze cu proiectile similare înfipte în ele. Și asta numai în Germania. Între timp, ați aflat și voi cum este cu păsăricile călătoare și cum s-a elucidat misterul dispariției lor toamna. Ză end!

Sursa foto: wikimedia commons, pixabay, ornithology.org