Bram Stoker, Abraham Stoker pe numele lui real, ar fi rămas probabil un personaj puțin cunoscut în literatură, dacă nu i-ar fi dat prin capul lui personal să scrie la un moment dat romanul „Dracula”. La un moment dat, adică între 1890 și 1897, că atât i-a luat ca să finalizeze treaba. Omul scrisese cronică de teatru pentru un ziar irlandez, câteva romane de dragoste, dar și povestioare horror pentru diferite jurnale din Anglia sau Irlanda. Și cu niciuna dintre scrierile astea nu se poate spune că ar fi rupt gura târgului. Mă rog, nici cu Dracula nu s-a umplut el de bani, dar vom reveni asupra acestui aspect.
Ideea este că numele lui Bram Stoker a fost asociat pe vecie cu începutul literaturii cu vampiri și, mai ales, cu cel al domnitorului Vlad Țepeș care i-a fi fost sursă de inspirație. Ei bine, ladies and gentlemen, propun să demontăm niște mituri și să arătăm cât adevăr există în astfel de afirmații, dar și care ar fi fost sursele reale de inspirație ale lui Stoker, căci se pare că numai original nu ar fi fost el.
În primul și în primul rând, deși s-a vehiculat larg ideea că literatura cu vampiri a început cu romanul „Dracula”, informația este una cât se poate de falsă. Este adevărat că mitul vampirilor exista încă din antichitate, ba poate chiar și mai devreme, dar nu se gândise nimeni să scrie și niscai literatură cu din ăștia. Cel puțin până prin secolul al XVIII-lea, pentru că atunci încep niște scriitori germani să îi pomenească prin lucrările lor. Vorbim despre Heinrich August Ossenfelder (1748) și poemul „Vampirul”, de Gottfried August Bürger (1773) și a sa lucrare „Lenore”, sau chiar Goethe (1797) cu „Mireasa din Corint”. Dar astea erau poeme, deci nu se poate vorbi încă de proză cu vampiri.
Cel care are onoarea de a fi scris prima lucrare în proză cu vampiri este un personaj puțin cunoscut, John William Polidori. Omul era medic, avea o teză despre somnambulism și, pe când avea doar 21 de ani, a fost angajat ca medic personal al lordului Byron. Așa a ajuns să facă și un tur prin Europa. La un moment dat, în 1816, Byron și gașca sa, adică Mary Godwin, devenită ulterior Mary Shelley, Percy Shelly și Claire Clairmont, se aflau în Elveția, într-o vilă închiriată de acesta. Evident, Polidori era cu ei. Mai trebuie spus că băieții și fetele astea nu aveau doar un apetit feroce pentru droguri, alcool sau sex „la liber”, ci și pentru literatură, căci toți excelau în așa ceva.
Așa că, într-o noapte în care s-au delectat cu niscai opiu, vin, sex dar și cu niște povestiri germane horror, Byron le-a propus să își încerce talentul cu un astfel de stil. Astfel, Marry Shelley punea bazele faimosului roman „Frankenstein”, pe care avea să îl publice doi ani mai târziu. Percy Shelley a scris „A fragment of a ghost story”, iar Byron a început să lucreze la „Fragmentul”, o poveste cu un vampir, dar nu a mai apucat să o termine niciodată. Claire Clairmont, care pe atunci nu avea decât 18 ani, nu a participat la concurs, dar a participat la câteva partide de sex cu năbădăi, în urma cărora a și rămas însărcinată. Asta a fost propria ei poveste horror, alta nu i-a mai trebuit.
În fine, revenim la medicul Polidori. Omul a intrat și el în concurs și a scris propria versiune („Vampirul”), în care personajul central, Lordul Ruthven, era inspirat chiar de poetul Byron. Și astfel apărea prima poveste coerentă cu vampiri. A urmat o serie de povestiri, legate ulterior într-o carte (1847), carte numită „Varney the Vampire” și semnată de James Malcolm Rymer și Thomas Peckett Prest. Aici, vampirul Varney avea canini lungi cu care lăsa întotdeauna două urme pe gâtul victimelor, venea noaptea pe fereastră pentru a ataca domnițele care dormeau, avea puteri supranaturale, se putea metamorfoza în diferite creaturi și mai putea să și hipnotizeze oamenii. De ce subliniez asta? Pentru că așa s-au născut stereotipurile cu vampiri, și așa le regăsim din plin și în romanul Dracula al lui Bram Stoker, căci omul s-a inspirat la greu din lucrările pomenite până acum. Mă rog, diferența era că vampirul Varney nu avea o problemă cu lumina zilei, cu crucile sau cu usturoiul.
Mai adăugăm la lista asta și nuvela „Carmilla” a irlandezului Sheridan Le Fanu. Pe Le Fanu, Stoker îl cunoștea personal, căci omul deținea ziarul Dublin Evening Mail, acolo unde Stoker își scria cronicile de teatru. Și nu doar că l-a cunoscut, ci i-a și preluat o mulțime de idei. Astfel, victimele Carmillei care, apropo, era o vampiriță lesbiană (ca să nu mai ziceți că ăștia din perioadă victoriană erau niște troglodiți care se fereau de sex ca vampirul de usturoi), aveau aceleași simptome care se regăsesc mai târziu în romanul Dracula. Inclusiv somnambulismul. Ambele personaje centrale seamănă cu personaje istorice și, ulterior, se dovedește că sunt chiar acestea. Ba chiar și doctorul Van Helsing, acest plutonier Căpșună avant la lettre, bașca și pasionat de lucruri oculte, apare inițial în nuvela Carmilla. Mă rog, aici îl chema Baronul von Vordenberg dar, în rest, personajele sunt aproape identice. Ca să pună capac, Carmilla își avea originea tot în Imperiul Austro-Ungar, dar ceva mai la vest de Transilvania, adică în Austria.
În fine, ați prins ideea. Lucrări cu vampiri s-au mai scris cu zecile, ba chiar și prin Rusia și Serbia, până să apară romanul Dracula, dar eu le-am pomenit doar pe cele după care s-a inspirat în mod cert irlandezul Bram Stoker. O să mai adăugăm la seria asta o carte (The Land Beyond the Forest) publicată în 1890, precum și un eseu (Transylvania superstitions), ambele scrise de Emily Gerard, o scriitoare din Scoția. Tipa stătuse din 1883 și până în 1885 în Sibiu și Brașov, acolo unde soțul ei fusese detașat cu munca. Ea a cules o sumedenie de mituri locale, de superstiții și tot felul de povești fantastice, pe care le-a folosit în lucrările menționate. Tot ea a utilizat pentru prima dată și termenul de Nosferatu, pe care Stoker avea să îl folosească ulterior. Căci, na, cărțile din cărți se scriu, dar parcă nici chiar așa…
Dar, să continuăm. Cum a ajuns Stoker la numele Dracula? Nu prea se știe clar, dar e cert că omul nu avusese nicio intenție de a își numi personajul central în acest mod, și nici să pună un astfel de titlu romanului care l-a făcut celebru. Manuscrisul original, dispărut inițial dar găsit prin anii `80 în SUA, poartă numele de „The Un-Dead” (adică Mortul Viu). Așa a și plecat la editor, înainte de a fi publicat. Ceva s-a schimbat între timp, iar titlul a fost modificat. Pe Dracula, săracu`, îl chema Contele Wampyr, ceea ce, să fim sinceri, sună de tot r…âsul. O să mai adăugăm faptul că Stoker nici măcar nu a intenționat să scrie ficțiune. Cartea lui se voia un avertisment față de răul care exista, chipurile, în realitate. Acesta a și fost motivul pentru care editorul, Otto Kyllman, a refuzat inițial să îl publice. Anglia încă se afla sub șocul produs de crimele lui Jack Spintecătorul, așa că lumea numai de alte grozăvii nu avea nevoie. Ulterior, omul s-a pus serios pe treabă, a tăiat primele 101 pagini ale romanului (care au rămas dispărute până în ziua de azi, deci nimeni nu știe cum a început practic toată povestea), a modificat serios manuscrisul, și l-a publicat cu titlul Dracula.
Acum, că spuneam că încercăm să aflăm de unde și până unde a apărut numele de Dracula, vom face trimitere la trei variante. Una îl are în vedere pe un amic al lui Stoker, Ármin Vámbéry (Hermann Wamberger), un individ născut în Slovacia de azi, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar. Ăsta l-a însoțit pe Stoker într-o călătorie prin Ungaria și Slovacia și acolo i-ar fi povestit despre Vlad Țepeș. O altă variantă îl include pe scriitorul american Walt Whitman, cu care Stoker a avut o îndelungată relație de prietenie, și care i-ar fi menționat numele Dracula într-una dintre scrisorile sale. Cea de a treia variantă, cea mai probabilă, are în vedere orășelul Whitby din Anglia. Stoker ar fi călătorit aici în 1880 și, la o plimbare prin port, a stat de vorbă cu câțiva angajați ai pazei de coastă.
Ăștia i-ar fi spus o poveste reală, petrecută cu câțiva ani mai devreme. Astfel, un vas din estul Europei, pe nume Dmitri, plecase din Varna cu destinația Whitby. Aici ar fi ajuns avariat în ultimul hal, cu doar câțiva marinari (restul muriseră pe parcursul călătoriei), și avea o încărcătură bizară. Adică multe lăzi cu pământ. Oamenii care investigau epava au raportat că din cala navei a scăpat un dulău negru, teribil de fioros, care a sărit pe mal și s-a ascuns în cimitirul bisericii St. Mary din apropiere. Bine, e foarte posibil ca și oamenii ăia să fi adăugat niște elemente la povestea asta sub influența whisky-ului local, dar asta contează mai puțin. Ideea ați prins-o, că toate lucrurile astea apar și în cartea lui Stoker, mai puțin numele vasului care a fost schimbat în Demeter. În ce privește numele de Dracula, Stoker ar fi dat peste el în timp ce frunzărea niște manuscrise în biblioteca din același oraș, căci ar fi vrut să afle mai multe despre Europa de Est. Ulterior, la posibilele presiuni ale editorului, omul ar fi schimbat numele din Wampyr în Dracula, că suna mai bine. De altfel, nu există niciun consens că Stoker l-ar fi avut ca sursă de inspirație pe Vlad Țepeș. Unii zic că, de fapt, povestea contesei Bathory ar fi stat la baza cărții, dar nici asta nu e o certitudine. Cert este că irlandezul nostru s-a inspirat la greu din operele de dinaintea lui, dar și din poveștile care circulau la vremea respectivă prin Anglia și Irlanda.
O să închei spunând că romanul Dracula a fost bine primit de critici, dar mai puțin de public. El a devenit cu adevărat faimos de abia după lansarea filmului cu același nume din 1931, în care rolul vampirului era jucat de Bela Lugosi. În fine, ca o mică doză de cultură generală, o să mai adaug faptul că primul film cu vampiri care s-a turnat vreodată se numea chiar Drakula, și a fost realizat în 1920 în Rusia. Și filmul, dar și toate elementele care țineau de realizarea sa, au dispărut. Al doilea s-a numit Drakula halála (Moartea lui Dracula) și a fost turnat în Ungaria în 1921. Și ăsta s-a pierdut. Următorul, Nosferatu, a fost turnat în 1922 în Germania, și l-a avut pe actorul Max Schreck în rolul principal. Producătorii au fost dați în judecată de urmașii lui Stoker, au pierdut procesul și au fost obligați să distrugă filmul și toate copiile sale. Din fericire, una s-a păstrat iar filmul a devenit unul de referință pentru începuturile genului horror în cinematografie. Gata, de acum știți!
Sursa foto: pixabay, firbolgpublishing, wikimedia commons
0 comments on “Dracula și Nosferatu, prinși în fapt cu plagiatu`”Add yours →