Domnu` a dat, Domnu` a luat…încă un potop ratat

Undeva pe la anul 999 (ăsta e doar un preambul la ce urmează să povestim, deci nu plecați încă), lumea era convinsă că urmează să se termine cu distracția, că se încheie un ciclu de 1.000 de ani și, astfel, urma Judecata de Apoi. Acestea fiind zise, zeci de mii de indivizi de prin Franța, Italia, Germania și alte zone populate cu Homo sapiens în diferite stadii evolutive, și-au părăsit locuințele, au lăsat așezări întregi în paragină, și-au luat catrafusele și familiile și s-au îndreptat spre Ierusalim, că le spusese lor cineva că acolo ar trebui să fie judecați.

Ei bine, alaiul ăsta pestriț de bogați și săraci a plecat spre est, cântând psalmi și holbându-se la soare, pentru că toată lumea știa că în orice minut puteau să se deschidă cerurile. Dumnezeu are, însă, un simț al umorului destul de cinic, așa că a mai trimis și câte o ploaie, numai bine să îi vadă pe ăștia cum se aruncă îngroziți în genunchi sau pe burtă, plângând și rugându-se de mama focului, convinși fiind că tunetele anunță sfârșitul lumii. Când trecea și ploaia, nebunii se ridicau din noroi uzi până la piele, răciți și cu mucii făcuți hățuri, dar fericiți că încă mai au câteva ore de trăit. Glumele divine au continuat și pe la Ierusalim, acolo unde ăștia umpluseră străzile și se holbau noaptea la stele, căutând semne cu privire la ceea ce urma să vină. Iar glumele constau în stele căzătoare, văzute iar ca semne ale apocalipsei, numai bine cât să râdă Dumnezeu de nebuni, în timp ce îi punea să facă sute de flotări și genuflexiuni pe noapte. Când s-au prins zăltații că nu vine niciun sfârșit și nicio judecată, s-au felicitat pentru reușita de a fi înduplecat Divinitatea, adică păcăliseră sistemul, și s-au întors la păcatele obișnuite și mai neobișnuite, ca orice credincios care se respectă.

Cum spuneam, relatarea de mai devreme este doar un preambul la ceea ce urmează. Apocalipse au mai tot fost anunțate de la anul 999 încoace, dar niciuna ca asta de care vom vorbi. Se întâmpla pe la 1499. Atunci, un matematician și astrolog german, Johannes Stöffler pe numele său, nu a avut nimic mai bun de făcut decât să găsească el niște conjuncții în stele și planete (mă rog, nu mă pricep să explic astrologia, dar nici nu fac vreun efort să învăț), de a concluzionat că vine un mare prăpăd, așa mare că nu se mai văzuse de pe vremea lui Noe. Când asta? La 20 februarie 1524, adică peste vreo 25 de ani, zicea omul.

Johannes Stöffler

La început nu l-a luat nimeni în seamă, mai ales că omul scrisese lucrarea în limba latină, și oricum nu mai vorbeau latina decât învățații deci…niciun pericol. Timpul a trecut și totul părea un foc de paie. Numai că, pe la început de secol al XVI-lea, un astrolog faimos la vremea respectivă, Luca Gaurico (ăsta avea să devină astrologul oficial al Vaticanului în 1520), găsise manuscrisul și începuse să intre la idei. Așa că s-a pus și el pe scris (Prognosticon 1501-1533 se numea lucrarea), înmulțind de vreo 100 de ori ceea ce spusese Stöffler, de până și meteoritul care a ucis dinozaurii (de care oricum nu auzise nimeni) ar fi părut o adiere de primăvară. Iar de aici, tăvălugul a luat-o la vale.

Primul care a reacționat a fost Johaness Carion, un astrolog de la curtea prințului Joachim I de Brandenburg care a anunțat și el potopul și sfârșitul lumii fix la aceeași dată. În doar 4 ani, între 1519 și 1523, peste 60 de autori preluaseră ideea și făceau bani frumoși. Păi cum să nu faci când ăștia tipăriseră însumat peste 160.000 de broșuri, de bine ce tocmai inventase Johannes Gutenberg tiparnița, pe care le vânduseră peste tot în Europa? Și, dacă nu ați prins încă ideea, ăștia reprezentau elita intelectualității la vremea respectivă, precum și vârful științei și… cunoașterii.

Luca Gaurico

Acum că am văzut cum s-a distribuit ideea, propun să urmărim cum au reacționat masele. Prin urmare, primele afaceri care au obținut profituri fabuloase au fost cele ale constructorilor de bărci. Din Germania în Italia și din Spania în Anglia, toată lumea comanda bărci. Erau așa multe, că puteai face pod de bărci până în Japonia, dar nu era nimeni interesat de Japonia că oricum venea apocalipsa și, când te paște potopul, numai de gheișele și sushi-ul ălora nu mai ai chef. În plus, ca să fim franci, nici nu auziseră de așa țară.

Mulți oameni și-au părăsit proprietățile, unii speculanți le-au cumpărat pe mai nimic, și zeci de mii de oameni au părăsit zonele de coastă în căutare unor locuri mai muntoase. Ba unul mai deștept, cum ar fi un anume conte german pe nume Von Iggleheim, a comandat o arcă cu trei etaje, cea mai tare din Europa, pentru el, familia lui și câțiva apropiați. Animale și plante nu avea să ia decât pentru consumul propriu, așa că aici se cam termina cu repopularea planetei, că nici el nu primise instrucțiuni clare ca în cazul lui Noe.

Prin Londra, nobilii părăsiseră deja orașul și se mutaseră în zonele mai deluroase, cu cortul și cu bărcile, așteptând să vadă dacă vine apa până la ei. Un stareț de la abația Sf. Bartolomeu, pe nume Bolton, a băgat mâna cu nemiluita în cutia milei, dar și în averea bisericii, și a construit o veritabilă fortăreață pe un deal de lângă Londra, fortăreață pe care o burdușise cu provizii pentru două luni, precum și cu bărci ce fuseseră aduse mascate în căruțe, ca să nu se prindă lumea că unii o iau înainte cu salvarea. Pe lângă asta, a angajat o armată de vâslași, că doar nu era să dea el la rame, și s-a mutat acolo cu toate rubedeniile și amicii din dotare.

Potop, varianta bizantină

Acestea fiind spuse, a venit și ziua fatidică. Rămânem puțin în Londra, că aici ne oprisem cu povestitul. Orașul era unul aproape gol. Peste 20.000 de oameni căutaseră adăpost prin zonele cât de cât mai înalte din împrejurimi. Unii, mai grei de cap, au stat pe malul Tamisei, că oricum le spuseseră lor astrologii din oraș că nici potopul nu vine așa… ca un tsunami. Vine și el mai pe ocolite. Mai discret. Nivelul apei avea să crească ușor dar sigur, până când înghițea orașul. Astfel, oamenii s-au holbat la Tamisa, au văzut cum vine mareea, apoi cum pleacă, pentru că asta e singura ei treabă de maree, și au început să se întrebe dacă nu cumva potopul vine noaptea, când doarme lumea. Au stat și noaptea, și iar nu s-a întâmplat nimic deosebit, cu excepția cântecelor unor bețivani și gemetelor unor dudui, care deciseseră la unison că dacă tot vine potopul, măcar să testeze ultimele fantezii pe care nu avuseseră tupeul să le încerce în timpul vieții.

În acest mod plăcut și reconfortant, a venit și dimineața. Atunci, londonezii au început să se gândească dacă nu ar fi mai bine să îi aducă pe astrologii care mințiseră lumea și să îi înece în Tamisa, că așa țeapă nu se face să dai unor enoriași cinstiți. Zis și făcut, au prins ei câțiva, i-au adus pe sus pe malul apei și, când tocmai se pregăteau să le arate ei cum e cu potopul, s-a găsit un astrolog mai deștept care le-a spus că totul a fost doar o eroare. Potopul nu venea în 1524, ci în 1624. O mică eroare de scriere, că și ei erau oameni, implicit supuși greșelii. Acum, sincer, poate rezista cineva în fața unei explicații așa docte?

Potop, pur și simplu

Treaba a stat mai rău prin Germania. Vă spuneam că un anume conte, Von Iggleheim, își comandase ditamai hardughia de arcă. Astfel, în ziua potopului, vasul său era ancorat pe malul Rinului în așteptarea urgiei, în timp ce el se ancorase cu neamurile și amicii la o bere pe punte, căci altceva mai bun nu aveau de făcut. Lumea se uita ca la urs și făcea bășcălie de nebunul care băgase o avere uriașă în așa ambarcațiune dubioasă. Dar vă mai spuneam și că Dumnezeu are simțul umorului ceva cam cinic. Așa că s-a pornit ploaia. Nu mare brânză, mai mult o răpăială, dar suficientă cât să introducă panica în populație. Sute de oameni au murit atunci în mod stupid, călcați în picioare de semenii care se înghesuiau spre arcă. Von Iggleheim nici nu voia să audă de străini pe arca lui, prin urmare s-a baricadat acolo. Nu i-a mers, căci lumea a reușit să urce, să îl ia pe sus și să îl arunce jos pe mal. Acolo a și fost ucis cu pietre.

Când terminaseră credincioșii cu bietul conte, ploaia se oprise deja. Panica a trecut, lumea a răsuflat ușurată, nu și contele, în sensul că ăsta oricum nu mai răsufla deloc. În rest, astrologii au început să dea vina unii pe alții, acuzându-se de calcule proaste. Populația Europei a mai avut bărci pentru încă vreo două-trei generații, ba și câteva arce mai mici, căci era Italia plină de din astea. Cu pădurile au stat ceva mai prost o perioadă, dar asta era ultima grijă. În concluzie, bărci aveau, știință cât cuprinde… din punct de vedere tehnic, ca să mă exprim astfel, puteau aștepta următorul potop.

Sursa foto: wikimedia commons

0 comments on “Domnu` a dat, Domnu` a luat…încă un potop ratatAdd yours →

Leave a Reply

Your email address will not be published.