Pun pariu că șansele de a fi auzit de un țar bulgar poreclit „Varză” sunt aproape zero. Mă rog, a mai fost poreclit și „Ridiche” sau „Salată”. Nu putea fi botezat cu nume de roșie, păpușoi sau cartof, întrucât astea nu apăruseră încă în Europa, iar despre castraveți, așa cum știm toți, în Bulgaria nu se glumește. În fine, e mare păcat să nu aflați ce a făcut țarul ăsta la viața lui, căci chiar a făcut o mare brânză. Dar de asta sunt eu aici, să vă luminez.
Acum, înainte de a începe povestea țarului nostru, trebuie menționat că avem de a face cu două istorii oficiale, cea din perioada comunistă și cea de după. Comuniștii l-au transformat într-un conducător de mare expresie, o veritabilă Ioana D`Arc cu ouțe, care s-a ridicat dintr-o condiție socială „sănătoasă” (cunoașteți expresia) ca să ajungă ditamai țarul. Faptele sale au fost înflorite în așa hal, că mai aveau puțin istoricii bulgari și îl trimiteau și în spațiul cosmic. Nu a fost cazul, că s-a mai spălat istoria și pe la ei, și astfel avem o variantă mai aproape de realitate.
Așadar, despre nașterea, copilăria și familia lui Ivailo, așa îl chema pe omul nostru, nu se știe nimic, căci nimeni nu stătea să scrie biografia sărăntocilor, și nici ei nu o scriau pentru simplul fapt că erau analfabeți. E cert că omul s-a născut pe undeva prin prima parte a secolului al XIII-lea, numai bine ca să asiste la evenimentul istoric al invaziei tătarilor. Invazia asta s-a produs atât pe malul de nord al Dunării, cât și pe cel de sud, ca să nu existe râcă între vecini. Iar cu ea venea și o sărăcie, o dezolare și o depopulare, cum nu se mai văzuse de la ultimul maxim glaciar.
În ce privește populația de la nordul Dunării, sincer, să zici tu, tătar, că vii și să le tragi ăstora un război de să îi trimiți în epoca de piatră, vorba americanului, pica complet aiurea. Și asta pentru că trimiterea la epoca de piatră ar fi însemnat o imensă evoluție culturală pentru populația locală, nicidecum o involuție. Cu bulgarii era puțin diferit, că și ăștia, grei de cap, de abia călcau scârbiți în Evul Mediu, într-o perioadă în care mare parte din Europa deja era cufundată în el până la gât. Asta însemna o creștere a drepturilor nobilimii și lichidarea tuturor celorlalte drepturi ale populației care, iată, rămânea lipită de pământul boierului, dar și cu burta lipită de șira spinării personale.
Revenind la cei de pe malul de nord, nici nu se punea problema de așa avans științific, cultural și tehnologic reprezentat de Evul Mediu întunecat, căci acolo încă se vânau dropii cu jordia și cu sulița cu vârf de piatră, de se și miră toți arheologii lumii cum de le-au ieșit românilor la datări cele mai tinere situri aurignaciene. Păi, uite, de-aia! Că dacă mai stăteam puțin, ne prindea, Doamne iartă-mă, războiul de independență, și noi tot cu aruncătorul de suliță am fi plecat să ne batem cu artileria turcă.
Ne întoarcem la Ivailo, ca să nu divagăm, și adăugăm că era un om de origine umilă. Comuniștii au spus că era un țăran fără pământ, care muncea cu ziua pe la zarzavaturile altora, sau le păștea porcii, că așa dădea bine pentru un erou cu origini sănătoase. Mai degrabă, zic istoricii din ziua de azi, omul era un nobil mic, fără prea mare influență, dar cu ceva experiență militară că, na, trăia totuși în Evul Mediu. În paralel, nobilii, în frunte cu țarul Constantin I, își băgaseră demult picioarele în ea de politică externă, și jupuiau cot la cot cu tătarii, într-o veritabilă întrecere, ceea ce mai rămăsese din populație. Sărăcia era așa de mare, că până și guvizii și obleții învățaseră să evite strategic malul bulgăresc, în așteptarea unor vremuri mai bune. Că nu le-au prins, se poate dovedi astăzi cu o Dunăre care a văzut mai multe fire de curent electric decât barajul Hoover.
În această ordine de idei, Ivailo al nostru a luat problema în mână, ba chiar în ambele mâini, a strâns țăranii de prin câte sate a mai găsit în picioare, și a plecat să se bată de unul singur cu tătarii. La curtea regală de la Târnovo, cotele sale la pariuri erau uriașe. Nu știm dacă a pariat cineva pe el, dar dacă o făcea se îmbogățea, mai ales că omul îi bătea pe tătari în mai multe înfruntări consecutive și îi trimitea pe malul de nord, ca să aibă și valahii de ce să îi înjure în plus pe bulgari. Asta era în 1277.
Ivailo deja se simțea un mic Bruce Willis, și așa îl vedea și țarul Constantin I, căci țăranii tot veneau să i se alăture, iar armata lui creștea pe zi ce trecea. Așa că țarul, în loc să îl lase pe ăsta să își vadă de treabă cu tătarii, a plecat cu război asupra lui, fiind mult mai preocupat de propriile venituri. A fost ultima decizie strategică din capul său, pentru că avea să își lase nu doar capul personal pe câmpul de luptă ci și pe cele ale soldaților care nu apucaseră încă să dezerteze sau să schimbe taberele. Între timp, Ivailo a încheiat o pace firavă cu tătarii, mai bună decât nimic, și a trimis vorbă la Mihail al VIII-lea Paleologul, împăratul bizantin, că el va fi următorul țar, deci voia o fată de-a ăstuia de nevastă ca să iasă cumetria cum trebuie. Mihail a zis inițial da, apoi a zis nu, gândindu-se că, totuși, doar nu avea să bea de Crăciun cu un pârlit de porcar pe post de ginere.
Așa că a măritat duduia cu Mihail Asan al III-lea, o beizadea bulgară de neam regesc, care se aciuase pe la Constantinopol în lipsă de altceva mai bun de făcut. Într-o întorsătură demnă de filmele indiene, Ivailo îi dădea o țeapă de zile mari împăratului și se însura fix cu mama beizadelei, adică cu mama lui Mihail Asan al III-lea, și astfel era recunoscut drept țar. Toate astea se petrecuseră într-un singur an.
Între timp, cu excepția faptului că se îmbăta zilnic și exersa pe nevastă tehnicile de luptă militare, spre exemplu cum să dărâmi un tătar cu cal cu tot dintr-un singur pumn în bot, țarul Ivailo nu a excelat cu nimic. La ce puteai să te aștepți de la un bulgar medieval care păscuse porci și sădise varză? La vreun vals? Mă rog, nu intrăm în detalii. Veselia nu a durat însă decât câteva luni, căci tătarii au atacat din nou, de unde putem deduce că nu avea nici un rost să închei pace cu tătarii, căci ăștia oricum nu știau să scrie, nu știau ce semnau, și mai stăteau și prost cu memoria. Înfruntarea s-a dat, unde altundeva, decât la Silistra (cred că sughiță toți muzeografii din Silistra de când m-am apucat eu de scris pe blog). Nu știm ce s-a întâmplat clar acolo, dar știm cum s-a terminat. La Târnovo s-a zvonit că Ivailo murise în luptă, beizadeaua Mihail Asan al III-lea a venit fuguța să ocupe tronul, numai ca să se trezească cu nebunul la porțile Târnovo-ului, după ce îi învinsese iarăși pe tătari. Și mai era și nervos.
Nu a reușit să cucerească cetatea, dar a bătut din inerție vreo două armate bizantine mărișoare, trimise tocmai bine ca să îl scape pe noul țar. Mihail Asan a fugit iar la Constantinopol, lăsând în urma sa un cumnat care, cumva, a reușit să unească toată nobilimea împotriva țărănoiului. Nici nu era greu, căci șnapanii aveau deja mafia formată acolo și nu aveau nici un chef să le strice cineva planurile de afaceri. V-ați prins deja că pe atunci au apărut poreclele de „ridiche”, „salată” sau, mai ales „varză”. Ivailo s-a dus atunci la hanul tătar Nogai, ca să îi ceară ajutorul. Bulgarii și bizantinii știau asta, așa că s-au dus ei înainte, ba au și măritat o prințesă bizantină cu el, așa că l-au păcălit și pe ăsta, numai bine ca să îl ucidă pe Ivailo.
După acest moment, țăranii au plâns, nobili s-au bucurat, pentru ca la final să plângă toți împreună pentru că oricum, nu peste multă vreme, aveau să vină turcii. Ivailo nu a fost țar decât un an dar, cumva, cu tot cu porecla lui, a reușit să intre în istorie mai abitir ca alții care frecaseră ridichea pe tron și falimentaseră statul bulgar pentru vreme îndelungată. De aici se poate trage concluzia că unele lucruri în Balcani, precum cumetria, pilele, minciuna, înșelăciunea, incompetența și trădarea, nu s-au schimbat și nici nu se vor schimba vreodată.
Sursa foto: wikimedia commons, bnr.bg
0 comments on “Țarul „Varză”și ai lui, lancea comunismului”Add yours →