Maratonul olimpic din 1904, cea mai bizară cursă din istorie

Trecuseră aproape 1500 de ani de la interzicerea Jocurilor Olimpice de către împăratul bizantin Teodosie I (anul 393 d.Hr.) și până la reluarea lor în 1896 la inițiativa baronul Pierre de Coubertin. Toate bune și frumoase, numai că organizarea Jocurilor Olimpice în SUA, în anul 1904, aproape că a dus la dispariția nu numai a cursei emblematice a maratonului, ci chiar a jocurilor în sine, de bine ce doar fuseseră readuse la viață. Căci, na, americanii aveau propria idee despre cum ar trebui să se desfășoare astfel de întreceri sportive.

O mare problemă pentru organizatorii Jocurilor Olimpice din 1904, jocuri desfășurate în St. Louis, Missouri, a fost aceea că au dat startul în aceeași perioadă cu sărbătoarea națională a centenarului cumpărării statului Louisiana de la francezi. Iar sărbătoarea asta avea și ea propriile întreceri, inclusiv Zilele Antropologiei, în care nativi din zone izolate din Asia, Africa sau chiar amerindieni, erau puși să concureze în tot felul de probe care astăzi s-ar lăsa cu răzmerițe pe străzile orașelor americane. Spre exemplu, nativi din tribul Mbuti din Africa și nativi filipinezi erau puși să arunce unii în alții cu noroi, spre deliciul publicului alb. „Sălbaticii”, așa cum erau numiți, trebuiau să se mai cocoațe pe stâlpi unși cu grăsime, să danseze, să țopăie sau să se întreacă în concursuri cu arme tradiționale și alte competiții scornite pe loc. Iar evenimentele astea atrăgeau mai toți spectatorii care, teoretic, ar fi urmărit Jocurile Olimpice.

Amerindieni la Zilele Antropologiei, St. Louis, 1904

Și de parcă nu era de ajuns, organizatorii au pus la cale un maraton, căci aici voiam să ajung, cum nu s-a mai petrecut niciodată în istorie. În primul rând, din cei 32 de concurenți, doar vreo 8 mai alergaseră vreodată pe distanțe așa mari. Din cei 10 atleți greci invitați, că așa dădea bine, niciunul nu mai concurase într-o întrecere similară. Mai fuseseră aduși și doi concurenți din Africa de Sud, luați direct de la Zilele Antropologiei, care, în lipsă de încălțări adecvate, au decis să concureze amândoi desculți. Africanii fuseseră folosiți ca mesageri în războiul burilor, deci aveau experiență la alergat printre gloanțe și șrapnele, ceea ce pica numai bine ca să fie înscriși la JO. În plus, unii dintre cei care se aliniau la start nu se antrenaseră decât pe timpul nopții, căci ziua munceau, așa că puteți să vă faceți o primă idee despre maratonul din 1904.

În al doilea rând, organizatorii au uitat că pe distanța de aproape 40 de km, atât cât fusese stabilit în SUA, nu exista decât o singură sursă de apă, o fântână situată la vreo 19 kilometri de start. Ulterior, au zis că au vrut să vadă cum se comportă organismul uman la deshidratare. Ce altceva puteau să zică? Și ca să pună capac, ruta aleasă trecea peste vreo șapte dealuri pline cu pietre, numai bune să îți rupi oasele prin ele, și cu niște pante de puteai lejer să zici că e o întrecere de alpinism. Peste toate, nimeni nu se gândise să oprească mașinile, camioanele, precum și alte utilaje și atelaje, să treacă printre alergători. Nici nu mai pomenesc de animalele domestice și mai puțin domestice de pe acolo.

Momentul startului la maratonul olimpic din 1904

Acestea fiind zise, propun să urmărim și noi cursa, așa cum s-a desfășurat ea în momentele ei cheie. Întrecerea a început cu cinci ture de stadion, înainte ca sportivii să se piardă într-un nor uriaș de praf stârnit de automobilele care, teoretic, trebuiau să îi acompanieze pe alergători. De aici, totul este învăluit în praf, din toate punctele de vedere. De altfel, devenea evident că drumul pe care se organizase maratonul era unul ca din epoca de piatră, iar praful ridicat de mașini aproape că l-a ucis pe alergătorul William Garcia. Omul a fost găsit de niște trecători, agonizând într-un șanț, cu o puternică hemoragie. Avea plămânii făcuți harcea-parcea și, dacă nu era găsit la timp, ar fi sucombat.

Foarte aproape să treacă în lumea drepților a fost și alergătorul cubanez Felix Carbajal. Omul era o ciudățenie. Poștaș de meserie, el strânsese bani alergând prin Cuba, doar cât să îi ajungă pentru drumul în SUA și pentru șederea pe durata maratonului. Numai că, în SUA, își pierduse toți banii și toate lucrurile la jocuri de zaruri în New Orleans, așa că a mers pe jos și cu mașini de ocazie până în St. Louis, ajungând fix în ultima clipă. Nemâncat de două zile și doar cu hainele de pe el, cubanezul de un metru și jumătate și-a tăiat pantalonii ca să pară că are și el un șort și a concurat în pantofi, căci teniși nu mai avea. Cum spuneam însă, omul nu se hrănise de 48 de ore, așa că a oprit lângă niște trecători care mâncau piersici și a cerut și el câteva. Cum ăia au refuzat, Felix s-a repezit, a furat două piersici, și a rupt-o la fugă cu păgubiții pe urmele lui. Norocul său că era mai bun alergător decât ei, așa că americanii au renunțat după o perioadă să îl mai urmărească.

Felix Carbajal

Dar cu două piersici nu te saturi și nici nu poți să alergi la 32 de grade pe vreo 40 de kilometri. Așa că omul nostru a făcut un mic ocol, căci văzuse el o livadă de mere undeva în depărtare, și s-a pus pe hăpăit mere în curtea proprietarilor care habar nu aveau. Hămesit cum era, nu a mai stat să se uite că merele erau stricate. Așa că s-a ales cu niște probleme stomacale care aproape l-au scos din cursă. Ca să scape de ele, Felix Carbajal s-a culcat într-un șanț, a tras un pui de somn de refacere, apoi a continuat cursa. A terminat pe locul 4.

Le Tau, unul dintre sportivii din Africa de Sud, s-a dovedit un talent înnăscut. Omul chiar se descurca binișor și avea șanse de reușită, asta dacă undeva pe drum nu îl alergau niște câini vagabonzi, deviindu-l de la traseu pe câțiva kilometri buni. În presa vremii nu s-a menționat dacă dulăii respectivi erau urmăriți, la rândul lor, de niște americani cu glugi albe țuguiate, mai ales că bietul Le Tau arăta de parcă fugise de pe o plantație de bumbac. Iar într-o țară ca SUA nu se făcea să câștige tocmai un african. Ca dovadă că un american cu un picior de lemn, George Louis Eyser, a câștigat vreo trei medalii de aur, două de argint și una de bronz, totul într-o singură zi. Dar chiar și așa, cu mulți kilometri alergați în plus, Le Tau a terminat al nouălea și, ceea ce este cel mai important, era încă viu.

Le Tau (stânga) și Jan Mashiani (dreapta), cei doi maratoniști sud-africani de la JO 1904

Toate se derulau conform planului, dacă putem spune astfel având în vedere că nu prea a existat un plan, până când la linia de sosire a sosit primul un atlet american, Fred Lorz pe numele său. Oficialii l-au pupat, l-au felicitat și l-au suit pe o scenă unde urma să îi fie înmânată medalia de aur de către Alice Roosevelt, fiica președintelui cu același nume de familie. Problema a fost că un individ a apărut de niciunde și a început să strige că totul este o fraudă. Fred Lorz, în realitate, alergase doar 19 kilometri, apoi fusese preluat de către o mașină bine ascunsă în lăstărișuri, care l-a dus până în apropiere de stadion. Cu jumătate de zâmbet, Lorz a recunoscut că așa era, dar că oricum nu voia să ia medalia, căci făcuse totul în glumă. A fost suspendat pe viață după asta, dar suspendarea i-a fost ridicată după doar șase luni, căci era de al locului și își ceruse scuze.

Fred Lorz

Și astfel ajungem și la câștigătorul real, atletul Thomas John Hicks. Individul avea o echipă mortală, la propriu și la figurat, și e mare mirare că nu fusese lichidat chiar de oamenii săi pe durata maratonului. De ce? Pentru că ăștia îi prescriseseră niște tonice, creație personală, pe bază de stricnină (o substanță folosită la prepararea otrăvurilor pentru șobolani), albuș de ouă crude și coniac. Mai mult, nu i-au dat apă deloc, căci ziceau ei că asta îi reduce capacitățile sportive. După două doze de stricnină, ca prima nu își făcuse efectul, omul a început să o ia razna. Cu plămânii plini de praf, deshidratat și plin de otravă și coniac, Hicks delira deja pe când mai avea de alergat încă 14 kilometri până la finiș. A fost gata să se prăbușească de mai multe ori, i-a implorat pe cei din echipa sa să îl lase să se odihnească puțin, dar ăștia continuau să îl îndoape cu alcool și albuș de ou. Din fericire, a treia doză de stricnină nu i-au mai dat-o, căci asta i-ar fi fost fatală. Nu pentru că știau ei dar, pur și simplu, Hicks a refuzat să o mai înghită. Când a ajuns pe stadion, arăta ca un echer în picioare. Nu știa unde este, de abia mai putea să se miște, așa că a fost purtat pe brațe de ai lui, în timp ce el dădea din picioare, convins fiind că încă aleargă pe undeva. Dar a ieșit primul. A fost nevoie de patru medici și peste o oră pentru a-l repune cât de cât pe picioare.

Thomas Hicks

Concluzii

După așa catastrofă de maraton, s-a luat serios în discuție eliminarea probei de la Jocurile Olimpice, ba chiar și a Jocurilor Olimpice, căci nu se înghesuia mai nimeni să le urmărească. Într-un final, s-a decis ca ea să fie păstrată, ca una reprezentativă pentru ceea ce înseamnă spiritul olimpic. Hicks a mai concurat câțiva ani după aceea, dar fără rezultate notabile. A lucrat apoi ca miner, înainte să se mute în Canada. Fred Lorz, așa cum spuneam, a scăpat de suspendarea pe viață, iar anul următor a câștigat maratonul din Boston. A fost singura cursă pe care a câștigat-o vreodată. Sud-africanii s-au întors acasă și nici nu s-a mai auzit ceva despre ei.

Felix Carbajal i-a emoționat până la lacrimi pe confrații săi cubanezi, astfel că guvernul de la Havana i-a oferit o sumă deloc de neglijat ca să participe la maratonul din anul 1906 de la Atena. Carbajal nu a ajuns niciodată în Grecia, și a fost considerat mort. Chiar i s-au dedicat niște articole comemorative prin presa cubaneză, numai bine ca să apară și el, fără o lețcaie, în 1907. Nimeni nu știe pe unde fusese și pe unde cheltuise banii, dar nici el nu a spus.

Maratoniștii greci, printre care se strecurase la foto și Felix Carbajal

În ce privește maratonul din 1904, trebuie adăugat că acesta a înregistrat cele mai slabe rezultate din istoria Jocurilor Olimpice. Hicks obținuse un timp cu peste 30 de minute mai slab decât cel al câștigătorului din anul 1896. A mai avut și cea mai mică rată de sportivi care au ajuns la finiș, doar 14 din 32, dar și cea mai mare rată de atleți care au fost pe punctul de a ajunge în lumea de apoi. Ulterior, s-a decis că ajutorarea unui competitor, așa cum fusese cazul lui Hicks, era considerată fraudă. A fost singura dată în istorie când un sportiv a câștigat o cursă de maraton în stare de inconștiență, fiind purtat pe brațe. Alcoolul nu a fost interzis imediat, căci consumul de coniac, șampanie și alte băuturi care, chipurile, măreau capacitatea de efort, a mai fost permis o perioadă. A fost și cazul americanului John Hayes, câștigător la JO din 1908, cel care declara că secretul succesului său stă în coniac. C-așa-i la maraton.

Sursa foto: wikimedia commons

0 comments on “Maratonul olimpic din 1904, cea mai bizară cursă din istorieAdd yours →

Leave a Reply

Your email address will not be published.